A lăsat Parisul pentru Belinţul natal, unde şi-a adus casă din Maramureş

Dacă treci prin Belinţ, chiar pe strada principală, nu se poate să n-o observi. Pare ruptă dintr-un basm şi nu seamănă deloc cu suratele ei, făloasele case bănăţene cu arhitectura tipică pentru meleagurile timişene.

E din lemn toată, din bârne, de un pitoresc izbitor, cu o verandă largă, dichisită. Un tricolor cu stema veche – dar nu aceea cu stea roşie, comunistă – fâlfâie cât să anunţe, dacă mai era cazul, că proprietarul minunăţiei e român.

E rustic-elegantă cabana, cum vezi doar prin revistele de decoraţiuni interioare, iar în curtea ei tronează o fântână cu cumpănă, la mijlocul distanţei ce o desparte de un alt corp de clădire, cu ziduri clasice. Vrem să aflăm povestea acestei bijuterii răsărite de curând în mijlocul comunei şi, fiindcă am văzut prin geam lumina caldă a unei veioze aprinse, batem la fereastră. Am fost auziţi, căci la poartă apare, rapid, un bărbat înalt, impunător, cu chip senin şi ochi pătrunzători.

Îi spunem ce vânt ne-aduce în pragul casei şi c-am dori să stăm puţin de vorbă. Ezită un pic. N-are timp de stat la taclale, aşteaptă musafiri… De fapt, zgomotul de la uliţă chiar îl făcuse să creadă, pentru un moment, că i-au sosit oaspeţii. „Doar câteva minute cerem, cât să aflăm istoria acestei frumuseţi izvodite în lemn, nou apărute în Belinţ, şi să facem câteva fotografii”, îi zicem şi, până la urmă, se lasă înduplecat şi ne pofteşte să-i vizităm gospodăria.

Preot paroh al Catedralei Mitropolitane din Paris

„Ştiţi cu cine vorbiţi?”, întreabă, iar negaţiei noastre îi urmează o informaţie-bombă: „Sunt părintele Constantin Târziu, preot paroh al Catedralei Mitropolitane din Paris”. Numele ne era cunoscut, ca şi acela al sfântului lăcaş la care se referă, Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”. Nu ştiam că, belinţan de origine, interlocutorul nostru a decis să se întoarcă acasă, după 35 de ani de la plecarea în Occident, şi să îşi stabilească pe plaiuri timişene reşedinţa principală, amenajată într-o manieră cu totul deosebită.

Spălător pe jos şi de geamuri, paznic de noapte la un hotel, ajutor contabil…

„Am fost preot la Şuştra, vreme de nouă luni, înainte de a părăsi ţara. La Paris, unde sora mea era căsătorită cu un cetăţean francez am ajuns în 1980, în 13 iulie, şi nu m-am mai întors. Am cerut azil politic, a fost o întreagă istorie, prea lungă ca s-o relatez acum, iar drumul meu a cunoscut destule meandre. În Franţa am fost, pe rând, preparator într-un magazin farmaceutic, spălător pe jos şi de geamuri, paznic de noapte la un hotel, ajutor contabil…

Ca refugiat politic pe vremea lui Ceauşescu, le-am trăit pe toate cum mi-au fost date, înaintea anilor de slujire în biserică.

Am avut imensul noroc de a fi fiul spiritual al părintelui Calciu-Dumitreasa, iar anii de preoţie au fost o binecuvântare pentru mine, dar şi o uriaşă responsabilitate pentru sufletele pornite în căutarea lui Dumnezeu.

În ultima vreme, am avut nişte probleme de sănătate, o operaţie de aortă abdominală, ceea ce m-a determinat să mă detaşez de misiunea mea pariziană şi să mă întorc în ţară.

Soţia mea, Catherine, s-a îndrăgostit imediat de Belinţ şi mi-a spus că preferă să locuiască aici decât în Franţa ei natală”, povesteşte, zâmbind, părintele Târziu.

Casa care a urmat visul

Reîntoarcerii la casa părintească i-a urmat aventura transbordării, din Maramureş, a celeilalte, construită în nordul României cu un veac în urmă. Dezmembrată pe locul unde a fost înălţată, ea a făcut drum lung, până în Timiş, pentru a fi reclădită aici, în doar o lună şi zece zile, de trei meşteri ucraineni. „Cu 4000 de euro am cumpărat căsuţa, dar, evident, când am luat-o nu arăta aşa. Un om priceput, împreună cu cei doi fii ai săi, unul de 15, altul de 22 de ani, s-a ocupat de rezidirea ei, iar ce a urmat a fost restaurarea lemnăriei, recondiţionarea, finisajele, toate operaţiunile care o fac să arate aşa cum o vedeţi. Am tânjit după aşa ceva… Mama mea este dintr-o regiune istorică extrem de frumoasă, din Lunca Cernii, iar casa ei seamănă bine cu aceasta. Are 240 de ani şi e încă în picioare. Mi-am dorit să am şi eu cabana mea ţărănească, una cu pridvor – şatră, cum îi ziceau bătrânii – mai mare decât interiorul, şi iat-o acum aşa cum o visam.

Parizianca şi funiile de ceapă şi usturoi

În salonaşul unde ne invită omul bisericii, un foc straşnic arde festiv într-un şemineu arătos. Modernul şi tradiţionalul se împletesc într-o armonie bine studiată, iar gazda noastră ne spune că designul aparţine… preotesei. E limpede, parizianca ştie bine că, în materie de eleganţă, „mai mult înseamnă mai puţin”. Pomenind-o, părintele ţine să sublinieze că soţia lui vorbeşte bine româneşte. „Cathie… N-aş fi vrut s-o învăţ limba mea maternă, ca să pot uneori să discut cu ai mei de-ale mele, fără să mă înţeleagă şi ea, dar mama mea a decis altfel…” Ne invită şi în cealaltă casă, s-o cunoaştem pe doamna Târziu. O felicităm… în franceză, pentru inspiraţia de a fi amenajat în Belinţ un cămin demn de topurile în materie, iar ea se bucură că ne place atmosfera pe care a reuşit s-o creeze cu atenţie la cele mai mărunte detalii, dublată de un simţ estetic desăvârşit. În bucătărie, căci insistă s-o vedem şi pe aceea, pereţii sunt decoraţi cu neaoşe funii de ceapă şi usturoi. I-au căzut dragi pariziencei podoabele rustice bune la tocană şi le-a adoptat cu naturaleţe.

Oaspete: Gheorghe Zamfir

Vizita noastră se apropie de sfârşit. Oamenii aşteaptă oaspeţi şi poate că-i ţinem de pe la treburi. Părintele Constantin ne petrece până la uliţă şi ne invită să-i mai trecem pragul şi altă dată. Abia când ne luăm rămas bun ne spune şi cine e oaspetele care trebuie, din clipă-n clipă, să sosească: maestrul Gheorghe Zamfir, marele naist, de care-l leagă o prietenie de peste trei decenii…