Unde ai fost ?

Cu această întrebare Victor Neumann mă interpelează recent în Renașterea bănățeană și pe rețeaua UVT ?

Încerc să iau în serios această întrebare și-i propun domnului Neumann să ne întrebăm împreună unde am fost noi doi, cu biografiile noastre pe masă.

S-o luăm rezonabil din preziua Revoluției, deși am putea-o lua la fel de bine din prima zi când ne-am încheiat studiile, eu cu zece pe linie în toți anii de studii și repartizat pentru nouă ani la o școală de cartier din Timișoara.

Unde am fost la Revoluție ? Din chiar prima zi până în ultima am fost pe străzile Timișoarei alături de prietenii mei, care au depus deja mărturie despre acele zile. Nici mie și nici multora din prietenii mei nu ne-a trecut însă prin minte să luăm rușinoasele certificate de revoluționari. În casă am intrat în săptămâna de foc doar pe fugă și doar ca să-i anunț pe oamenii de departe de care am fost legat despre ce se întâmplă în orașul meu martirizat: Ileana Mălăncioiu, Magdalena Bedrosian, Alexandru Paleologu și mulți alții (la București), Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Eugen Uricaru (la Cluj). Au fost zeci și zeci de telefoane, ascultate și tăiate după convorbirile cu mine. A se vedea, ca dovadă, între altele, Jurnalul lui Mircea Zaciu, pe chiar ultima sa pagină. În zilele acelea am fost, așadar, unde trebuia să fiu și unde orașul meu scria istorie – cu sânge.

Însă domnul Neumann, intelectualul și mai ales istoricul, el oare unde a fost atunci ? În zilele când Istoria coborâse în stradă și se făcea sub ochii noștri, sub gloanțe, istoricul, el, unde era ? Știe cineva ? Eu pot invoca zeci de nume de timișoreni în sprijinul a ce spun aici. El ?

Șapte ani după Revoluție, cu nesfârșite tensiuni, în fața comunismului remanent, cel de zi cu zi, în anii mineriadelor, ai marilor manipulări, ai marilor jafuri în economie, în anii când România nu se știa dacă o ia spre Vest sau spre Est, eu am fost tot acolo unde trebuia să fiu, niciodată, dar nici măcar pentru o singură secundă, dincolo sau în altă parte : am înființat Societatea Timișoara și ziarul omonim, am înființat Alianța Civică și Partidul Alianței Civice, am co-organizat prima reuniune a opoziției anti-comuniste, iar asta se întâmpla tot la Timișoara, în aprilie 1990. Am fost deci inițiator al primelor nuclee de coagulare civică din România, am fost – mereu și mereu – alături de oameni, ca să câștigăm centimetru cu centimetru, cu mari tensiuni, o mică zonă de libertate și să smulgem din mâinile vechiului aparat monopolul puterii politice.

Dar în tot acest timp domnul Neumann unde a fost? Știe cineva? Măcar să consemneze la fața locului, dacă nu și să-și facă datoria de intelectual militant…

Din 1990 am fost interlocutor pentru sute de oameni politici occidentali, analiști politici, ziariști, personalități influente, ca să obțin sprijin pentru țara mea și pentru forțele democrate. Lista e atât de lungă și cu nume atât de sonore pe ea, începând cu președinți de state, încât mi se pare indecent s-o pun pe hârtie. De altfel, o parte dintre aceste întâlniri a fost consemnată în presă, cu fotografii.

Ce am făcut în diplomație, începând cu decembrie 1998, mă chestionează domnul Neumann? Și, mai ales, ce am făcut pentru Universitatea de Vest? Și cine m-a numit, fiindcă, spune domnul Neumann, am fost numit politic ?

După stagii de politică externă la Washington, la Harvard (Boston), la Paris și la Bonn, după ce am fost în conducerea comisiei de politică externă a parlamentului și după ce principalii analiști politici din 1996, în dezbateri publice televizate, m-au plasat pe primul loc desemnându-mă cel mai credibil ministru al afacerilor externe în guvernul (presei) de după alegeri, am fost numit consul general la Marsilia de Andrei Pleșu, șeful diplomației la acea vreme. Ca un amănunt, în nici una din funcțiile sale post-revoluționare, Andrei Pleșu n-a fost membru de partid. Din această capacitate, am inițiat și finalizat convenția dintre UVT și Universitatea Paul Valéry din Montpellier, semnată de rectorul UVT (Prof. Dumitru Gașpar) și decanul Facultății de Litere (Prof. Ileana Oancea). Am organizat convenția dintre Universitatea de Medicină din Timișoara (rector Drăgulescu) și Universitatea din Marsilia, dintre Direcția sanitară Timiș și organismul similar din zona Marsilia.

La Paris, am fost numit de un guvern PSD. În Maroc, am fost numit de un guvern de centru-dreapta. Așijderi în Portugalia. Am fost prelungit în Portugalia, peste mandatul obișnuit, de patru ani, de un guvern mixt, sub actualul președinte. În 2015, am refuzat postul de secretar de stat în MAE, iar apoi am refuzat următoarele posturi: Shanghai, Cape Town și Rio de Janeiro. Am câștigat prin concurs postul de consul general la Strasbourg, în decembrie 2016, cu decizie comunicată de departamentul de resurse umane al MAE, post în care dl Meleșcanu și-a numit, cu semnătură proprie, fiul vitreg !

La UVT, după întoarcere, mi-am luat – prin concurs – abilitarea de a conduce doctorate (decembrie 2016) și postul de profesor plin (în această vară), cu comisie națională și potrivit normelor, draconice trebuie spus, stabilite după noile criterii în materie.

Ca ambasador în Maroc am inițiat convenția dintre UVT și Universitatea de la Mohammedia (Casablanca) și am organizat deplasarea conducerii UVT în Maroc (rectorul Ioan Talpoș). În Portugalia a fost rândul Universității Politehnice din Timișoara să beneficieze de sprijinul meu. Domnul primar Robu poate certifica. În colaborare cu rectorul Marilen Pirtea, l-am adus la UVT pe Durão Barroso pentru decernarea titlului de doctor honoris causa. La invitația mea, domnul rector Pirtea a participat la un dineu restrâns cu actualul președinte al Portugaliei, dl Marcelo Rebelo de Sousa, ce urma să primească aceeași recunoaștere a universității timișorene, la fel ca și actualul secretar general ONU, António Guterres. Ambele mari personalități își dăduseră acordul. Întoarcerea mea acasă a lăsat aceste proiecte în suspensie. Iată o foarte, dar foarte succintă trecere în revistă a ce am făcut pentru UVT și pentru mediul universitar timișorean, cu micul detaliu că în funcțiile de mai sus eu n-am fost ambasador al UVT, ci mi-am reprezentat țara, în complexitatea ei, cu tot ce implica asta. E, pe acest palier, suficient pentru domnul Neumann ?

În toate funcțiile pe care le-am ocupat n-am dus războaie continue cu colectivele pe care le-am avut în subordine, n-am utilizat funcțiile pentru a-mi ridica statuie proprie, nu mi-am vândut cărțile proprii la poarta ambasadei, cum s-a întâmplat la Muzeul de Artă din Timișoara (ce rușinos!), n-am luat niciodată un loc ce era ocupat de altcineva, cum s-a întâmplat la Muzeul de Artă, n-am pus în pericol patrimoniul statului, cum e cazul și azi în aceeași instituție, n-am lăsat în paragină clădirile unde România este proprietar, ci le-am restaurat și securizat integral, de la acoperiș la fundație, cum nu se întâmplă la muzeu.

Câți metri pătrați au fost restaurați de mulți ani de când domnul Neumann a preluat muzeul? Vorbește mereu de construcția la care s-a angajat. Care? Unde se vede ea? A pierdut parte din inestimabila colecție Corneliu Baba. Pierde finanțările, pierde oamenii de valoare, ține închise de un an obiecte de patrimoniu național și european, contrar legii. Două colective de specialiști de la muzeu au trebuit să reziste aberațiilor domnului Neumann, fără succes. I-a umilit pe specialiști și i-a împins să plece. Unde, dar unde se poate vorbi aici despre o operă de construcție ? Nu credeam, întorcându-mă acasă, că în orașul care făcut revoluția mai e posibil, la trei decenii de atunci, să existe asemenea aberații.

Iată ce mă uluiește și mă motivează să mă angajez – din nou – în viața cetății mele, ca altădată. M-aș fi lipsit bucuros de aceste angajamente. Nu o fac pentru mine, fiindcă nu am nici o ambiție personală, o fac pentru instituția pe care o conduce dl Neumann și pentru sănătatea mediului nostru cultural. Și pentru oamenii ei.

Vasile Popovici