Trecând pe străzi cu nume de martiri

În urmă cu 27 ani, se murea pe străzile Timișoarei pentru libertate. Numeroase dintre ele poartă acum numele acelor protestatari-martiri, tineri mai ales, de atunci. Junii și junele de astăzi pot trece liberi și nepăsători pe lângă tot ce se întâmplă în jurul lor, pe străzile timișorene cu nume scrise cu sânge.

Cei care au ieșit în stradă la Timișoara, dacă au supraviețuit măcelului din 17 Decembrie 1989, au acum tâmplele ninse. Pe câțiva dintre ei i-am întâlnit grăbiți să ajungă la un simpozion, care se ținea la Palatul Administrativ…

Să ne amintim, așadar, de această zi de duminică a anului 1989. În calendarul ortodox este marcată ca fiind ziua Sfântului Proroc Daniel și a Sfinților trei tineri – Anania, Azaria și Misail.

Pe scurt, povestea celor patru începe după ce împăratul Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul și ei au fost aduși robi în Babilon. Când împăratul și-a făcut chip de aur, căruia nu i s-au închinat, cei trei tineri au fost aruncați într-un cuptor ars de șapte ori. Dar ei au cântat psalmi lui Dumnezeu și focul nu i-a ars.

Împăratul, văzând minunea, a mărturisit că mare este Dumnezeul preaslăvit de ei. Văpaia se prefăcuse în rouă, iar tinerii rămăseseră nevătămaţi. Se spune că înțeleptul Daniel purta numele de Baltazar, de zeu babilonian, iar de aceea nu a fost și el aruncat în cuptor, dar și pentru ca mulțimea să creadă că el e cel care a făcut minunea.

Un alt împărat le va tăia capetele celor patru, dar ele se vor lipi de trupuri și îngerul va veni și le va lua, pentru ca mai târziu cei patru să învie.

Nu știu câte similitudini există între această poveste biblică și cea pe care au trăit timișorenii pe străzile orașului, în 17 Decembrie 1989, dar la fel ca și cei trei tineri, ei au fost aruncați în foc.

Caldarâmul orașului s-a înroșit de sângele zecilor de martiri și doar ploaia de seară, cu fulgerele ei globulare, a făcut ca numărul acestora să nu fie mult mai mare. Stropii ei au spălat sângele de pe asfalt, ștergând urmele crimelor.

Trec, deseori, pe lângă statuia poetului Ion Monoran, unul dintre cei trei revoluționari ai Timișoarei care au avut curajul să oprească tramvaiele, cu doar o zi înainte, pentru ca acestea să nu intre în plin în oamenii care protestau în Piața Maria.

Trec pe lângă bustul acestui rebel frumos al orașului și spun în gând: „Salutare, umbră veche!”

Cât de mult timp a încăput în lume de atunci și câtă uitare, în ciuda prea multelor pagini scrise în ziare, publicații, cărți, a talkshow-urilor și a secvențelor filmate despre Revoluție. În toate acestea există multă istorie trăită, dar și numeroase scenarii care nu au nimic cu aceasta.

Prea puține dintre aceste rememorări, reconstituiri sau rescrieri, de aceea, vor putea constitui un reper în calea celor pentru care Revoluția înseamnă… doar puțină istorie și nimic mai mult. Nu este, însă, întâmplător că Timișoara își comemorează, an de an, eroii-martiri din Decembrie 1989. O face pentru că ziua jertfei, acea Duminică de 17, este la fel de vie și după 27 de ani.

De-a lungul timpului ne-am întrebat, prea obișnuiți cu libertatea, dacă sacrificiul lor n-a fost zadarnic. Am răspuns de fiecare dată la fel: nimic din ceea ce am trăit după aceea nu ar fi fost posibil fără martiriul lor. A te naște în libertate este cel mai minunat lucru, iar, de 27 de ani, românii îi cunosc gustul, oriunde s-ar afla pe glob, grație și timișorenilor care au dat jos comunismul, fără să se îndoiască vreo clipă de gestul lor sau să privească înapoi.

Iar dacă nostalgia îi mai încearcă totuși pe unii, e și pentru că tinerețea nu este veșnică și nu se mai întoarce, după ce a fost risipită pentru a construi așa-zisa Epoca de Aur, care a fost, de fapt, doar o mare minciună. Martirii, însă, vor rămâne mereu tineri în inimile celor ce au avut șansa de a înfăptui și a trăi la Timișoara, clipă cu clipă, Revoluția, de la scânteia ei și până la victorie, dar și după aceea, pentru că, nu-i așa, aceasta nu e deplină nici acum…