Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se deschide inima de bucurie când mă gândesc la satul bănăţean şi la oamenii lui faini, cu istoriile lor de viaţă, uneori fabuloase, alteori triste, uneori pline de nostalgie după vremi trecute, alteori puternic ancorate într-un prezent plin de sevă şi presărat cu întâmplări memorabile.
Mi-e drag să-i cunosc, să-i ascult, să le aflu poveştile, mai vechi sau mai noi, să le schiţez portretele. Cu asemenea gânduri m-am îndreptat şi zilele trecute spre o comună timişeană. Nu mai trecusem de mult timp pe acolo şi, desigur, eram nerăbdătoare să aflu noutăţi, să întâlnesc personaje proaspete, subiecte minunate de reportaj. Intru în sediul primăriei, mă prezint şi dau să întreb, în primul birou, de edilul-şef al localităţii.
Aflu că e la Timişoara. „Dar vicele?” „Şi el, tot acolo, e şedinţă mare la judeţ”. „Secretara?” „Cu ei!”. Bun, m-am lămurit, e cazul să schimb abordarea şi să încerc să aflu una-alta chiar de la funcţionara cu care mă conversez. Îmi spune că răspunde de asistenţa socială. Când o informez ce caut – oameni deosebiţi din zonă, cu preocupări interesante – dă semne de iritare. Că ea nu e abilitată să dea informaţii despre primărie, investiţii, realizări şi alte asemenea. Pricep că nu m-am făcut înţeleasă, aşa că revin. „Nu, doamnă, nu am venit să scriu despre administraţie, vreau să cunosc câţiva localnici”.
„Eu nu vă pot ajuta, sunt în timpul programului”. “Nu vă reţin mult, am nevoie de câteva nume şi numere de telefon. Ale unor consăteni cu poveşti de viaţă demne de semnalat. Vreun colecţionar, vreun meşter popular, vreo bătrână care mai foloseşte încă războiul de ţesut…”, mă reped cu sugestii, încredinţată că i-am captat, cât de cât, atenţia. Uraa, se pare că am reuşit. „Da, de ţesut…”. Aştept cu sufletul la gură să notez numele Floricii, al Stanei sau al Mărioarei. Dacă-mi dă şi numărul de casă, acu’ mă duc să stau cu ea de vorbă. „Cu ţesutul, continuă ea senină, se ocupau bunicile mele. Da’ sunt demult oale şi ulcele”. Al naibii ghinion! Pregătirea jurnalistică nu preupune, din păcate, şi cursuri practice de spiritism. Şi-i mare păcat, zău aşa.
„ Am făcut faţă în situaţii şi mai grele”
Nu e prima oară când, plecată pe teren prin judeţ, întreb de vreo babă sfătoasă, sau centenară, sau măcar cu chef de stat la troci. Aproape invariabil mi se răspunde: „Am avut, da’ o murit…” Şi, tot aşa, răposează întru Domnul şi reportajul pe care visez să-l scriu, aşa că schimb din nou tactica. „Dar vreo legendă de prin partea locului nu ştiţi cumva?” „Nu!” Pică şi asta, deşi răspunsul, sec şi scurt, e tare neconvingător. Nu există comunitate, cât de mică, să n-aibă câte o legendă locală. Până şi la noi, pe scara blocului, se şoptea într-o vreme despre una, Nina, cum că…
Dar să nu divagăm. Hotărât lucru, dacă interlocutoarea mea o fi avut vreodată apetit pentru comunicare, mie mi-a sărit rândul. Formează repede un număr de telefon, ca să mă paseze secretarei aflate în deplasare. Îi explică ce şi cum, iar eu aud şi soluţia oferită de doamna în cauză. Cică să scriu eu frumos un mail, cu nedumeririle şi solicitările mele, şi să mai aştept. Funcţionara din faţa mea e pe cale să încheie convorbirea. Îşi umflă pieptul, plină de vitejie, şi îi declară celeilalte: „Lasă, mersi. Mă descurc eu! Am făcut eu faţă în situaţii şi mai grele”.
Aşa cum stă la birou, măruntă şi băţoasă, pare, ce-i drept, un monument de eficienţă profesională, doar că din expresia silnică de pe chipul ei citeşti limpede că niciodată, de când se ştie sau măcar de când a ajuns în câmpul muncii, nu s-a confruntat cu ceva mai îngrozitor decât o jurnalistă arţăgoasă, cu notes-ul într-o mână şi, în cealaltă, cleştele de scos vorba din gură, agitat ameninţător. Îmi aduc aminte brusc că, în aceeaşi primărie, lucrează un promotor local pe care-l ştiu demult. De treabă, amabil. Nu de puţine ori m-a îndrumat către săteni ale căror istorii au apărut apoi în paginile ziarului nostru. Întreb de el, cu un licăr de nădejde. E plecat. La Lugoj. Cedez. Renunţ.
Ce-ar fi dacă…
O să pornesc prin sat, cu maşina redacţiei, în căutare de subiecte de reportaj. O luăm agale pe uliţă. L-am rugat pe şofer să încetinească, doar-doar o să dau peste vreun personaj providenţial. Şi fantazez, că altă treabă tot n-am. Ce-ar fi dacă, la următoarea răscruce, ne-am intersecta cu un mic trib african, dansând în jurul focului? Sau dacă aş ajunge în faţa cârciumii exact la ţanc, să surprind o conversaţie între un mare maestru kung-fu şi fostul tractorist de la SMT, la care tocmai a venit în vizită.
Nu, e mai drăguţă varianta cu tânărul cuplu de extratereştri care s-a mutat de curând în comună, unde plantează, ecologic, o specie de baobab care face căpşuni în februarie şi zmeură în mai. Pe şosea, la distanţă, se zăreşte un grup de oameni. Gata, am găsit! O să-i întreb chestii profunde. „De unde veniţi? Încotro vă îndreptaţi?”. Ajung aproape de ei. Sunt… copii.
Şi, desigur, tocmai au ieşit de la şcoală. Însăilez în minte un dialog searbăd despre note, materiile preferate şi ce vor să se facă ăştia micii când vor fi mari. Nu ţine, aşa că-i las în pace. Cât pe-aci să nu observ un bătrânel cu ochelari, care se plimbă agale cu un pachet de pufuleţi în mână. Imaginaţia mea face tumbe. Mă văd oprind maşina şi adresându-mă lui cu „Bună ziua, uică! Sunt buni pufuleţii? Ăăăă şi, ca să zic aşa, îi consumaţi… demult?”
„Nu, abia ce-am deschis punga…”. E clar. Azi nu-i rost de reportaj. Azi doar m-am întâlnit, la primărie, cu muta satului, aia arhetipală, de nelipsit. Tot ce-mi doresc este ca, în viitorul meu periplu prin paradisul rural al Banatului, să nu dau, fatalitate, peste încă o asemenea tută. Aţi citit „tută”? Mă scuzaţi, e din goana tastaturii, căci uneori mi se încurcă degetele între „t” şi „m”. Dacă-i nevoie, revin c-o erată…
