Prof. Mihaela Șora, directoarea Școlii Gimnaziale nr. 30 Timișoara: „Pentru mine școala este a doua casă”

Situat în partea de sud-est a Timişoarei şi numit probabil aşa deoarece este cartierul de unde soarele răsare peste oraș, Cartierul Soarelui a fost construit de regimul comunist ca o necesitate rezultată din dezvoltarea zonei industriale de pe Calea Buziaşului, aflată în imediata vecinătate, fiind unul dintre ultimele cartiere construite de comunişti în Timişoara, în jurul anului 1985.

Tot atunci a început și construirea unei școli în zonă, dar lucrările au fost finalizate abia în anul 1996 (cu excepția bazei sportive). Școala ce a primit numărul 30 între instituțiile de învățământ gimnaziale ale orașului a fost inaugurată în anul 1997 și este cea mai nouă școală din oraș (în 2002 avea să fie dat în folosință și bazinul de înot).

La două decenii de la inaugurare, Școala Gimnazială 30 are zece clase pregătitoare și zece de clasa întâi, opt clase de- a doua, șapte de a treia, și lista ar putea continua până la clasa a opta, sunt cifre care demonstrează că școala cea mai nouă din oraș este, în prezent, și cea mai căutată de către părinți pentru copiii lor.

Din 2013, instituția este condusă de prof. Mihaela Șora, cadru didactic al școlii încă de la înființarea acesteia. De loc din Moșnița Veche, doamna Șora a abolvit cursurile Liceului Pedagogic, iar ulterior pe cele ale Facultății de Mediu din cadrul Institutului Agronomic.

Doamna Șora este și absolventă a Universității Aurel Vlaicu din Arad, unde a studiat Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar. Este căsătorită și are o fiică în vârstă de 23 de ani, absolventă a Facultății de Drept, în prezent stagiar la un birou de avocatură.

– Îmi spuneați, înainte de începerea interviului, că cineva v-a spus, recent, că Generală 30 este școala cu cele mai multe clase pregătitoare din țară, zece la număr. În aceste condiții, gestionarea activităților zilnice nu este deloc ușoară.
– Nu, dar nu mă deranjează volumul mare de muncă. Pentru mine școala este a doua casă. Îmi petrec foarte mult timp la școală. Deși există un program de audiențe, eu primesc pe fiecare, indiferent la ce moment al zilei vine. Când am fost investită în funcția de director am știut că nu voi reuși decât dacă mă implic, pun suflet, colaborez cu părinții, cu dascălii și cu comunitatea locală – cele trei componente care unite dau șansa elevilor să beneficieze de instruire de cea mai bună calitate.

– Care a fost cea dificilă problemă pe care a trebuit să o rezolvați?
– Lipsa spațiilor pentru sălile de clasă, în 2015, când numărul de clase aproape s-a dublat. Aveam, la acel moment, două variante: să așteptăm ca Primăria Timișoara să ne aloce un spațiu mai apropiat sau mai depărtat de școală sau să amenajăm demisolul corpului de clădire B unde, până în 2013, a funcționat o sală de fitness. În vara anului 2015, în doar două luni și jumătate, din 1 iulie până în 10 septembrie, s-a muncit zi lumină împreună cu o firmă de construcții găsită de părinți. S-au amenajat în demisol opt săli de clasă, două grupuri sanitare, o sală de sport și una de mișcare. De atunci, elevii din învățământul primar beneficiază de aceleași dotări ca și cei din ciclul gimnazial.

– Cum decurge relația cu părinții elevilor?
– I-am tratat și îi tratez la fel pe toți părinții. O să vă fac o mărturisire: eu provin dintr-o familie de oameni simpli și, elevă fiind, am observat de multe ori o tratare diferențiată a copiilor, în funcție de cine le erau părinții. Or eu, atunci când am ajuns director, mi-am spus că nu voi proceda așa, motiv pentru care ascult doleanțele tuturor. Anul trecut, înainte de introducerea repartizării în ordine alfabetică, am discutat, și nu exagerez cu nimic, cu 247 de părinți! Au fost așa de mulți pentru că, în multe cazuri, pentru un copil au venit și mama și tata. Le-am enumerat, atunci, minusurile din activitatea noastră, mai precis că avem spații la demisol, iar elevii din clasele a III-a și a IV-a au cursuri după-amiază. Cu toate acestea, ei au dorit să-și înscrie copiii aici. Nu vă ascund, însă, că privesc cu îngrijorare faptul că aceste zece clase pregătitoare și zece de clasa întâi vor ajunge, peste câțiva ani, în ciclul gimnazial, și lipsa de spații va deveni și mai acută.

– Nu doar provocările fac parte din viața unui dascăl și director de școală, ci și bucuriile.
– În 1990, după ce am absolvit Liceul Pedagogic, am primit repartiție ca învățătoare la Școala Generală nr. 26, unde am activat până în 1997, când am venit la Școala Gimnazială 30. În fiecare an sunt sunată de o familie a cărei fetiță mi-a fost elevă la Generală 26, în prima mea promoție. Mă sună de 3-4 ori pe an. Iar din prima promoție de la Școala Gimnazială 30 am avut o fetiță cu care țin, de asemenea, legătura. Sunt doar exemple care îmi vin acum în minte, dar pentru mine activitatea de la școală este o sursă zilnică de bucurie. Am avut norocul să îi am alături de mine pe colegi, pe părinții elevilor și, nu în ultimul rând, pe membrii familiei mele care m-au înțeles și m-au sprijinit atât în momentele bune, cât și în perioadele „mai ocupate”.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns