La cei 100 de ani şi jumătate pe care-i poartă cu eleganţă, vitalitate, luciditate şi umor, domnul Mihai Vucea (foto) ar putea fi – poate că şi este – decanul de vârstă al abonaţilor ”Renaşterii bănăţene”.
S-a născut în 8 noiembrie 1924 în comuna Balta, judeţul Mehedinţi, şi a ajuns la Timişoara în 1950, stabilindu-se aici după absolvirea facultăţii. Este un om – poveste, care a consimţit să ne împărtăşească şi nouă câte ceva din viaţa lui întinsă pe un secol.
”Îmi place ziarul (R.b. – n.r.) şi îl citesc cu drag. Am vechime în treaba asta, căci am fost abonat încă de acum 40 de ani şi la… strămoşul lui, Drapelul Roşu. Apreciez faptul că oferiţi o gamă largă de informaţii şi ne ţineţi la zi cu tot ce merită aflat”, ne spune interlocutorul nostru, înainte de a se lăsa iscodit despre profesia lui, despre familie, despre secretele longevităţii de care se bucură.
”De profesie sunt inginer silvic, m-am pensionat în 1987. Am copii, nepoţi, strănepoţi… De doi ani nu mai e soţia, iar acum locuiesc împreună cu o nepoată şi mă descurc bine.
Până anul trecut, am condus şi maşina! Opt maşini am avut la viaţa mea. Prima a fost un Fiat, am umblat mult şi cu Dacia, iar asta ultima e o marcă străină. În 57 ani de şoferie, nu am avut nici un accident grav! Am fost mereu atent… Şi, da, mi-a plăcut volanul. Şi… volănaşele (râde cu poftă, plin de viaţă).
După absolvirea facultăţii, la Bucureşti, am venit aici, la Timişoara, unde am înfiinţat Institutul pentru Protecţia Pădurii. Am activat în domeniul meu, am deţinut funcţii de conducere, mi-am făcut meseria cu pasiune. Sunt şi veteran, am participat la Cel de-al Doilea Război Mondial. Am şi călătorit, cel puţin ţările din Europa de Est le-am văzut pe toate şi sunt mulţumit cu viaţa mea.
Secretul longevităţiii? Să ai răbdare, să nu faci excese, să ştii să fugi de ce nu-ţi face bine. Să ştii să-ţi cultivi bucuria. Să faci ce-ţi place, dar cu măsură. Să- ţi placă şi ce pui pe masă, şi oraşul în care locuieşti”, ne spune domnul Vucea.
Îl întrebăm, mai în glumă, mai în serios, cum se împacă – şi dacă o face – cu tehnologia de ultimă oră şi răspunde scurt: “Mă descurc, că mai fug de ea!”.
Ne luăm rămas-bun, promiţându-i că îl vom mai invita la un dialog şi când va împlini 105 ani. Ne asigură, cu vioiciune, că aşteaptă să-l contactăm şi la 110…
Frumos articol!😍