Se sfințea biserica nouă din Pietroasa. Cineva mi-a arătat trei bărbați, ajunși la o venerabilă vârstă, stăteau retrași într-o parte a curții. După cum se întrețineau în dialog, se observa că îi leagă ceva. Nu doar întâmplarea că sunt consăteni. Unul dintre ei mi-a atras atenția prin constituție, scurt și îndesat, tuns perie, stăpânit, privindu-i gestica și expresia, de vitalitate.
Surprinderea venea din amănuntul că erau trecuți de nouăzeci de ani. Și, în plus, făcuseră tot războiul. Pătru Lăpugeanu, de statură potrivită, avea o fragilitate care parcă numai lui i se potrivea. Petru Hobean, volubilul, cel cu statura ușor de remarcat, părea a fi omul care se bucură de fiecare clipă. Rezervat până la suspiciune, cel de-al treilea este Măda Păscuț. Înalt, uscățiv, cu tenul măsliniu.
El donase pământul pe care se ridicase biserica nouă. Îl primise pentru că luptase pe front. Nu făcea caz din asta, dar se vedea cât de împăcat este, privind mulțimea, la ce s-a zidit și prin mărinimia lui.
Lăpugeanu încă mai avea sub urechea stângă două schije. A întors capul și le-a pipăit. A trecut definitiv marea, cu ele cu tot, în urmă cu doi ani. Petre Hobean, ascultând, discret, și-a deschis doi nasturi de la cămașă și mi-a arătat, sub brațul stâng, urmele lăsate de un pumn de schije. Avea o adâncitură în mușchiul atrofiat. Cândva, adâncitura fusese o rană. Din această pricină s-a căsătorit târziu, de teamă să nu fie refuzat! ”Un an și jumate m-am putut spăla numai cu o mână. Și acum mă doare…
La Budapesta am fost rănit.” Și el a plecat la drum lung, acum o lună. A mai rămas Măda Păscuț. Omul cu măsură până la zgârcenie cu vorba. E învins și de timp și de boli. Dintre toate câte îl chinuie, doar un singur fapt îl mai sperie. Vede puțin. ”Domnule, mi-a zis când ne-am întâlnit în urmă cu un an, e posibil să ne vorbim pentru ultima oară…”.
”Ei, nu așa, lăsați, încă sunteți bine” i-am zis, apăsat până la vină de formalism, neștiind cum să încurajez un om ajuns la capătul puterilor. ”Ba, ba, mi-a răspuns aprins, chiar îndârjit, eu când nu o să mai zăresc ce am în farfurie, îmi fac felul…”
Petru Hobean, înainte de a porni în cea mai lungă călătorie, a trebuit să renunțe, două-trei luni, la suprema lui plăcere. La sălașul din munți și la turma de oi, unde el întâmpina noaptea, luna, când i se arăta, lumina zilei. Lumea întreagă. Loc de care se desprindea doar când în familie, așezată jos, la poala munților Poiana Ruscă, era un eveniment care îi dicta să fie prezent.
A plecat definitiv și veteranul Petru Hobean. La fel de uitat și neștiut ca și ceilalți foști camarazi. S-a mai ivit un gol. Golul se dospește cu fiecare anotimp în rândul veteranilor de război. Timpul își ia uiumul.
Mai un pic și rămâne doar povestea!
DUMITRU OPRIŞOR
