Interviu cu Tania Stavilă-Țunaș, realizator emisiuni TV: „Viața alege să ne așeze acolo unde nici cu gândul n-am gândit”

Absolventă a Facultății de Litere a Universității de Vest din Timișoara, timp de zece ani a făcut parte din colectivul filialei Timișoara a Academiei Romane, unde a realizat și un doctorat în literatură interbelică. Originară de pe meleaguri maramureșene, afirmă, mereu, cu mandrie bănățană, cum că desavarșirea ei, ca Om și ca Profesionist, se datorează Timișoarei.

Care a fost prima ta întâlnire cu Timișoara și ce impresie ți-a făcut, atunci, orașul?

– M-am întâlnit cu Timișoara în urmă cu exact un sfert de secol. Eram mai tinere, amândouă. Și mai entuziaste. Veneam de la munte, din Maramureș – cu un bagaj consistent de speranță, ambiție și determinare – iar aici am dat de o câmpie infinită cu care, în primii ani, mi-a fost aproape imposibil să rezonez. M-am atașat, însă, profund și definitiv, de câteva locuri: Piața Unirii, malurile Begăi și curțile interioare ale Universității de Vest. Nu, între noi două n-a fost dragoste la prima vedere. Îmi lipseau punctele de reper (dealurile, oamenii). Pentru o fată de 19 ani, venită cam de unde se agață harta în cui – aici, copil al nimănui – n-a fost tocmai lesne. Încet-încet, am descoperit oameni care mi-au fost faruri, proiecte care meritau zbatere până la epuizare și locuri fără de care „viața mea ar fi fost pustiu”.

– Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de-a lungul carierei de jurnalist?

– Este interesant felul în care Viața alege să ne așeze acolo unde nici cu gândul n-am gândit. Nu pentru jurnalism am venit eu din celălalt capăt de țară. Am absolvit Filologia, specializarea Română-Latină, o secție rară în peisajul Literelor. Visam să fac cercetare și-am făcut, vreme de zece ani, la Filiala Timișoara a Academiei Române. În televiziune am ajuns datorită insistențelor profesorului meu Cornel Ungureanu. Am zis să-i fac hatârul fiindcă prea credea dumnealui că sticla și cu mine ne potrivim. Ei, bine, privind înapoi, nici nu știu cum au trecut 20 de ani… Da, acum pot spune că jurnalismul este cariera mea. Și rost îmi e, cu siguranță. Și nu e doar o carieră, ci a devenit un modus vivendi. M-a-nvățat că unul dintre cele mai importante atuuri este acela de a-ți alege cu grijă oamenii care să-ți stea alături în platou și-n viață. De ei și de legătura ta cu ei depind succesul emisiunii și armonia de fiecare zi. Uneori înțeleg (și accept sau mă revolt) că meseria asta și cu mine suntem una, că emisiunile zilnice sunt nimic altceva decât viața mea, iar oamenii care le populează au devenit, în ani, parte importantă a tot ceea ce sunt.

– Ai realizat, în cea mai mare parte, emisiuni culturale. Într-o epocă a senzaționalului, cât de grea este provocarea de a veni în fața telespectatorilor cu discuții pe teme culturale?

– Și asta e o întreagă discuție. Dacă-mi arunc ochii peste audiențe, mă deprim fără drept de apel. Tocmai de asta le evit. Îmi spun – s-ar putea să mă mint – că sunt irelevante, că publicul meu e nișat, dar constant. Am avut momente de impas moral – așa le numesc eu – de obicei în legătură directă cu derapaje grave ale societății. Mă întreb, atunci, ce rost au miile de ore pe care mi le-am petrecut sub reflectoare, cui folosesc zecile de mii de ore de documentare?… Am avut, de curând, o asemenea cădere, din care m-a scos un prieten și un profesionist desăvârșit, Dragoș Buhagiar pe numele lui. Mi-a scris, din senin (fără să știe, deci, că mă gândesc serios – pentru a suta oară – să plec în munți, cu mulți căței și cu la fel de multe capre): „Draga mea, ești desuetă, dar esențială”. Și, pentru a-ți răspunde pe șleau: provocarea este imensă, dar aleg să îi fac față atâta vreme cât există oameni recunoscători pentru fiecare minut de direct. Atâta vreme, deci, cât voi fi esențială.

– Câteva cuvinte despre emisiunile pe care le realizezi, la ora actuală, la TVR Timișoara …

– De câțiva ani fac doar emisiuni în direct. Asta implică o uzură fantastică și necesitatea de a te reinventa de patru ori pe săptămână (emisiunile mele sunt de luni și până joi). „Regiunea în obiectiv” e un format magazin, care vizează actualitatea culturală din vestul țării, iar [email protected] este emisiunea pe care mi-aș dori-o eternă. E axată pe om, nu pe eveniment, iar invitații mei dau dovadă de o deschidere incredibilă; am avut parte de atâtea destăinuiri în premieră încât, într-o zi din viața asta, va fi musai să le așez între pagini de carte.

– În afară de televiziune, care sunt cele mai importante lucruri care îți aduc bucurie?

– Bucuriile-mi sunt mici, da’ mari, așa mă alint. Și, foarte important, sunt zilnice. Citesc pe sesiuni (în sensul că am zile când dau gata 300 de pagini, pe nerăsuflate) și mă hrănesc cu lecturile mele. Iubesc foarte mult cățeii.

Pe cei trei ai mei și pe toți nefericiții abandonați care mă aleg pe mine drept salvator. Nu râde. Este exact așa cum îți spun: ei mă aleg pe mine și nu invers. Fiecare câine căruia îi dau șansa să trăiască este o bucurie de nedescris. Mi-aș dori ca fiecare om să experimenteze asta: fericirea imensă ca tu, Om, să faci diferența între moarte și viață pentru un animăluț care, în acel moment, depinde exclusiv de bunăvoința ta. Dacă e să fiu sinceră până la capăt, marea mea bucurie este faptul că David, băiatul meu, a înțeles să mi-o ia pe urme. Iar momentele de adevărat extaz sunt acelea în care-mi pune-n brațe pușculița cu agoniseala lui și îmi spune: „Ia și de-aici, mama. Jocul pentru PS (PlayStation – n.r.) mai poate aștepta, dar câinele trebuie salvat ACUM.” În fiecare zi sunt recunoscătoare pentru oamenii care-mi ies în cale. Pentru animăluțe, așijderea. Fiindcă am învățat că fiecare Întâlnire e cu rost.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns