Constructori și demolatori

Este doar o părere că înainte de 1989 s-a construit mult. Despre cât s-a demolat, în materie de clădiri, dar mai ales în privința oamenilor, se vorbește prea puțin. Ca atare, vorba cuiva, epoca respectivă putea fi de aur, dar nu a fost. De 26 de ani, însă, parcurgem o tranziție în care ne-am remarcat mai mult ca demolatori decât ca și constructori.

De aceea, există o nostalgie justificată după ce a fost, mai ales când e vorba despre oameni care au construit, au lucrat sau au crezut în acele obiective industriale ale Timișoarei care acum nu mai există. Lucrurile sunt însă mult mai complicate decât par la prima vedere și rostul acestor considerații nu este să facă lumină ori să emită vreo judecată, dacă a fost bine sau nu.

Am făcut această introducere pornind de la câteva rânduri scrise de un senior ce cunoaște industria care nu mai este a Timișoarei, cum se prezintă el însuși, profesorul universitar Corneliu Carol Popeți, PhD, director fondator al Școlii de Înalte Studii Europene, UVT, președintele Comisiei de integrare europeană din cadrul Academiei Române, Filiala Timișoara.

Referitor la demolarea clădirii fostei fabrici „Victoria”, cititorul ne trimite două articole de acum o jumătate de secol în care se vorbește despre nivelul contabilității din această întreprindere. Semnatarul primului dintre ele este chiar Carol Popeți, contabil-șef atunci al unității industriale, care nu a fost de acord cu părerea unora că evidența contabilă ar fi fost „băbească”, pentru că „în întreprindere, colectivul de economiști și contabili, cu sprijinul organelor competente din Ministerul Industriei Ușoare, și-a îndreptat atenția spre mecanizarea evidenței”, întreprinderea fiind dotată cu „trei mașini de contabilizat «Ascota», cuplate cu dispozitive electro-mecanice de calcul”.

Ceea ce cităm a fost scris cu litere subliniate într-o ediție a ziarului „Scânteia” din 1965. Tot despre utilizarea calcului mecanic la urmărirea producției vorbește fostul contabil-șef de la Întreprinderea „Banatul” și în ziarul local din 3 octombrie 1976, într-un articol semnat de C. Vintilescu.

Cele două citate sunt doar mici mărturii despre vieți de oameni irosite că să construiască și să facă funcționale aceste obiective industriale. Este foarte normal să privim înapoi cu nostalgie, când vedem cum ceea ce am făurit cu toții se ruinează, pentru ca, în final, să fie demolat și să dispară cu totul, rămânând poate doar amintirea ori vreo imagine într-un album de vederi de altădată.

Tot cititorul nostru spune că, în urmă cu cinci decenii, „populația urbană, mai puțin numeroasă, era mai civilizată”. Poate că are dreptate, poate că nu. Un lucru însă este foarte adevărat, acela că, la fel ca și oamenii, și fabricile au timpul lor, ciclul lor de viață, că ele mai trebuie și demolate, pentru a face loc altor proiecte.

Trăiesc atât cât mai există oameni care să își iau un salariu muncind în ele, iar patronul lor, fie și statul, face un profit, și mor când acest lucru simplu nu se mai întâmplă. Până la urmă nimic nu poate să rămână la fel, imuabil, nici măcar civilizația, oricât ar fi ea de puternică, de dezvoltată, căci vine un moment al declinului.

Iată-ne, domnule Popeți, acum în plină decădere și degradare a ceea ce a fost, ba chiar și a ceea ce este.

În Timișoara sunt destule și ruine „noi”, construite de la Revoluție încoace! Ce se va pune în loc se va vedea în viitor. Deocamdată se demolează… căci și din asta se fac bani, iar banii, pare-se, sunt singura morală a vremurilor pe care le trăim.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns