Conducerea inspectoratului școlar timișean are în vedere resuscitarea activității de mentorat în sistemul de învățământ

Într-o societate în care acordăm din ce în ce mai puțină atenție calității, în pofida faptului că o proliferăm la nivel teoretic în toate arealurile de activitate, nu putem avea pretenția dezvoltării unei paradigme a valorilor. Din acest punct de vedere, extrapolând la nivelul sistemului de învățământ românesc, nu este de mirare că mult-așteptatele rezultate de creștere a performanțelor în acest areal întârzie să apară. În mod paradoxal, deși importanța rolului pe care profesorul îl are în desfășurarea și finalitatea actului educațional este incontestabilă, în România accentul cade nu pe formarea propriu-zisă a acestuia într-un mod coerent, ci pe munții de hârtii (diplome, atestate, fișe de evaluări etc.), cu care trebuie să se acopere pentru a-și justifica instruirea continuă, multe dintre ele obținute doar pentru a bifa cerințele din caietul de sarcini. Or aceste obligații formale redundante, fără o acoperire în planul practic, se răsfrâng asemeni fenomenului de difracție asupra abilităților profesionale reale pe care trebuie să le posede cadrele didactice, nereușind să atingă obiectivul stabilit.

Proaspăt ieșit de pe băncile facultății, unde accentul cade pe instruirea educabilului din punct de vedere al însușirii cunoștințelor teoretice și mai puțin pe latura pedagogică și cea practică, odată ajuns la catedră profesorul întâlnește un context situațional debusolant. Școala românească nu are exercițiul asigurării integrării cadrului didactic debutant în spațiul educațional cu care intră în contact. Lipsa experienței în predare, noul loc de muncă, politicile interne mai mult sau mai puțin formale ale școlii, dar și cerințele în ceea ce privește componentele activității de instruire a elevilor reprezintă o necunoscută în ecuația acomodării noului-venit în instituția de învățământ în care urmează să-și desfășoare activitatea. Nu întâmplător, în țările cu politică educațională performantă, dezvoltarea profesională inițială, dar și continuă a cadrelor didactice se axează pe conceptul de mentorat. În astfel de sisteme educaționale, școlile – cele mai implicate în definirea nevoilor și priorităților în vederea dezvoltării profesionale – răspund cerințelor specifice ale profesorilor, acordându-le sprijin atât la începutul carierei, cât și pe parcurs. Acest sprijin este oferit de către specialiști profesioniști, profesori calificați sau chiar directori de școală, denumiți mentori, pentru că se știe că de felul în care sunt pregătiți dascălii și de motivația lor pentru actul didactic se leagă rezultatele pe care le vor obține elevii.

Și țara noastră oferă cadrul legal pentru implementarea activității de mentorat, însă, după nouă ani de la adoptarea actului normativ care o reglementează, constatăm că mentoratul a rămas doar un concept. În plan practic, nu se întâmplă nimic din acest punct de vedere. ”În anul 2011, Ministerul Educației a elaborat o metodologie pentru constituirea corpului profesorilor mentori care coordonează practica și stagiatura. La acel moment, la nivelul județului Timiș a fost înființat acest corp al profesorilor mentorilor, constituit din 88 de cadre didactice, dintre care, între timp, o parte s-a pensionat. Selecția acestora a fost efectuată pe baza unor criterii incluse în metodologie, precum vechimea în învățământ, grade didactice, cursuri de formare în acest domeniu, experiență managerială ș.a.m.d. De atunci, nu s-a mai întâmplat nimic, în sensul că au rămas aceleași persoane, iar activitatea de mentorat nu a mai preocupat pe nimeni. Mentoratul a fost lăsat de-o parte, a fost un dezinteres pentru această activitate. Totuși, faptul că au venit 88 de cadre didactice arată că acestea și-au dorit să fie active în zona mentoratului, să se implice și să împărtășească din experiența lor profesorilor debutanți. Mentorul este un model comportamental prin ținută, prin modalitatea de a se exprima, prin punctualitate, respect pentru valori, prin cunoștințele de specialitate deținute… Iar majoritatea profesorilor mentori pe care îi avem în județul Timiș îndeplinesc aceste criterii, fiind formați într-o anumită școală a educației”, a explicat inspectorul școlar general al ISJ Timiș, Marin Popescu.

Cu alte cuvinte, scopul implementării conceptului de mentorat în arealul educațional românesc nu a fost atins, el fiind doar un frumos deziderat creionat pe hârtie și atât. ”Astăzi, mentorii sunt metodiști de drept, acest lucru însemnând acumularea unui punctaj la dosarul pentru gradația de merit, adică un procent de 25 la sută din salariu timp de cinci ani, când se face o nouă evaluare a dosarelor. Dar a fi mentor nu înseamnă doar a fi metodist și a obține acel punctaj, ci presupune atribuții care vizează activitatea la clasă corelată cu performanțele obținute de elevi, activitatea de ghidare în proiecte educaționale, activități în organizații… Mentorul este o persoană care are responsabilitatea îndrumării profesorului debutant, profesorului stagiar care intră prima dată în învățământ și are nevoie de o ghidare din partea unui profesor cu experiență la catedră care și-a arătat, în timp, perspectiva dezvoltării profesionale, care este recunoscut la nivelul comunității educaționale de care aparține”, a adăugat inspectorul general Marin Popescu, explicând și motivul care a condus la frânarea activității de mentorat: ”Analiza și imaginea sistemului educațional sunt văzute prin prisma examenelor naționale și toată lumea se focusează pe acest aspect. Ținta este aceasta, de a promova cu bine Evaluarea Națională și Bacalaureatul, iar școlile se concentrează în această direcție, pentru că sunt evaluate din perspectiva imaginii pe care o au în comunitate prin rezultatele pe care le obțin la aceste examene. Ca urmare, celelalte aspecte sunt lăsate la o parte. Focusarea pe examenele naționale a creat, în timp, cultura dezinteresului față de mentorat, față de profesorul debutant și sprijinul care ar trebui să îl primească. Este o parte care concură și ea la calitatea profesorului care intră în învățământ. Cei tineri au nevoie de îndrumare și pot să evolueze foarte bine în timp dacă sunt sprijiniți, pentru că a fi dascăl presupune o formare continuă permanentă.”

Inerția școlilor, pe de-o parte, dar conștientizarea reală a importanței și necesității activității de mentorat în spațiul educațional, pe de alta, l-a determinat pe inspectorul școlar general al județului Timiș să aibă în vedere identificarea unor pârghii prin intermediul cărora să poată reactiva modalitatea de acordare a acestui sprijin pentru cadrele didactice. Ca prim pas în demersurile care urmează să fie efectuate în scopul resuscitării conceptului de mentorat, dar și pentru dezvoltarea altor componente care vizează nu doar sector educațional, ci și pe cel psihosocial, inspectorul școlar general Marin Popescu și-a propus să formeze, ca prim pas, un corp al profesorilor voluntari. „Mi-am propus să înființăm un corp al voluntarilor din educație constituit din profesori pensionari la care să apeleze toate unitățile de învățământ din județ. Prin urmare, acestea vor putea alege din lista corpului de voluntari un profesor care să suplinească activitățile didactice la nivelul școlii când va fi nevoie. Profesorii voluntari pot fi invitați la activități didactice atunci când trebuie abordată o anumită problemă la nivel de disciplină sau să discute despre comportamente, despre ținută, despre ceea ce înseamnă a fi un profesor adevărat, despre valori și, de asemenea, le vor putea împărtăși profesorilor debutanți lucruri din experiența lor”, a completat inspectorul școlar general Marin Popescu, confirmând, astfel, faptul că învățământul românesc, aflat acum într-un moment de reconsiderare, se cere a fi văzut în toată unitatea sa structurală și funcțională.

0 Comments

No Comment.