Considerată de unii istorici drept una dintre cele mai vechi aşezări din Banat, comuna Orţişoara a fost de la bun începtut situată pe ruta care lega Dunărea, trecând prin Timişoara şi apoi Arad, de restul Europa apuseană.
Tocmai această poziţie geografică a dat localnicilor posibilitatea de a se orienta spre îndeletniciri menite să le aducă un câştig tocmai pe seama drumeţilor care se abăteau prin aceste părţi, în calea lor către alte meleaguri.
De altminteri, primele denumiri ale localităţii au fost Kakeresch, Kokath, respectiv Kokot, toate cu trimitere la… galinacee, căci se pare că în oamenii creşteau păsări de curte pentru a potoli foamea călătorilor care poposeau aici să se odihnească pe la hanuri, să mănânce şi să schimbe caii înainte de a se aştearnă din nou la drum. Dau seamă despre asta anumite hărţi medievale în care o clădire înălţată în 1333 era amintită, datorită influenţelor italiene, drept „Combiatura”, ceea ce s-ar tălmăci ca „loc de schimbare a cailor”.
Cert este că, după Primul Război Mondial, numele comunei Kokot a fost înlocuit cu acela de Cocota, pe care le-a purtat însă doar câţiva ani. În 1922, denumirea oficială a localităţii este Ortydorf, situaţie ce durează pâmî în 1926, când se revine la titulatura legată etimologic de cocoşi şi găini, dar cu dobândite conotaţii peiorative din cauza temenului franţuzesc importat în limba română.
În mediul urban, cocotă era deja sinonim cu… prostituată, chiar dacă la ţară, pentru a desemna o femeie de moravuri uşoare, se folosea o vorbă neaoşă, vulgară, care supravieţuieşte şi astăzi în înjurături. Devenit bizar o dată cu trecerea vremii şi modificările de ordin lingvistic, numele comunei timişene avea să fie fixat pentru totdeauna în formula actuală – Orţişoara – în 1929, după ce, cu un an mai devreme, în 5 aprile, oamenii locului au depus o cerere în acest sens.
„Se spune că, acum vreo două veacuri, chiar la intrarea în sat, cum vii dinspre Timişoara pe partea dreaptă, era şi un han cu poştalion, pe care jupânul l-a botezat tot Kokot, Cocoşul.
Se pare că, într-o monografie germană, există date în acest sens. Interesant este că o legendă locală pe care am auzit-o şi eu în copilărie menţionează că, de sub casa care se poate vedea şi astăzi vizavi de locul hanului, ar porni un tunel subteran, un drum secret care-i ducea pe călători până la Temeswar, în vremuri nesigure şi primejdioase.
Imobilul, uşor de observat de la şoseaua principală, e chiar primul de pe partea stângă, cu o arhitectură mai aparte şi construit pe o ridicătură de pământ care-l face vizibil. Pe vremea comunismului, acolo era SMA-ul, acum casa e goală. Copil fiind, am auzit de la bătrâni despre tunel. Ne-am şi dus cu băieţii să explorăm zona, dar n-am ajuns decât până la uşile presupusei subterane.
Mai departe nu ne-am aventurat, aşa că nu ştiu dacă dincolo de poarta masivă şi ferecată pe care mi-o amintesc nu se afla, de fapt, o banală pivniţă.
O altă istorioară ciudată legată de clădirea cu pricina s-a petrecut cu vreo doi ani în urmă, când prin Orţişoara au trecut doi cetăţeni austrieci, reprezentanţi ai unei cunoscute companii producătoare de cafea.
Edificiul le-a atras atenţia şi chiar s-au interesat dacă ar putea s-o cumpere. După spusele lor, arată exact, copie fidelă, cu vechiul sediu din Viena al firmei lor, construit în aceeaşi epocă…”, ne spune A. S, un localnic născut şi crescut în fostul Cocot.
Pe locul fostului han, astăzi de odihnesc doar caii-putere ai unor camioane, dar peste drum de parcul auto, pustie, casa pustie de pe colină priveşte, prin ferestrele fără perdele, spre o lume care nu mai seamănă deloc cu aceea a misterelor de demult.
