Castelul unde se pot întâmpla minuni

O întâmplare demnă de scenariul unui film a fost povestită de o avocată din Baroul Sibiu, pe contul personal de Facebook.

Povestea, cu titlul „Doamna cu pantofi albaştri”, a emoţionat o ţară întreagă şi a devenit virală.

Avocata încearcă să readucă o mamă plecată la muncă în străinătate în viaţa copilului căruia tatăl i-a interzis să o mai vadă.

Durerea din sufletul micuţului reiese din povestire, dar, totodată, implicarea judecătoarei în încercarea de a da un verdict corect este cu totul neobişnuită pentru instanţele din România. „Ora 8,45.

Clienta mea, mamă a unui băieţel de aproape opt ani, îşi zăreşte copilul dosit de taică-său, într-un colţ al judecătoriei.

Nu l-a mai vazut pe R. de un an şi şase luni. Mama izbucneşte în plâns şi merge ţintă către puştiul ei, se apleacă până ajunge perfect egală cu înălţimea lui, şi-i şopteşte: <>.

Fostul soţ al femeii îşi bruschează fiul şi-l trage tare, mai aproape de el, urlând spre clienta mea să plece de unde a venit, că ei doi, băieţii, se descurca singuri.

Se ridică tonul, copilul începe să plângă, apare jandarmul, îi spun că nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.

Ora 8,55. Reuşesc, într-un final, să o liniştesc pe mama copilului, care s-a lăsat aproape fără viaţă în banca din sala de judecată, având sufletul sfăşiat şi privirea pierdută.

Ora 9. Reuşesc şi eu, cu mare greutate, să-mi ţin în frâu lacrimile… aş fi plâns în hohote, dar nu-mi permiteam luxul ăsta… aveam nevoie de concentrare pentru audierea a patru martori şi luarea interogatoriului tatălui copilului, probe de care eram conştientă că va depinde, de-acum încolo, legătura mamă – fiu. Nu-i uşor deloc să fii responsabil de aşa ceva, credeţi-mă! (…)

Speţa e asta: în timp ce clienta mea era în străinătate, la muncă, soţul a obţinut şi divorţul şi custodia exclusivă asupra copilului.

Am văzut dosarul: proces făcut repede, cu hei-rup-ul, să dea bine la bilanţ. Reîntoarsă în ţară, femeia a găsit totul ferecat.

Uşa locuinţei, inima fiului ei. Martorii noştri au arătat că, de nenumărate ori, mama a venit să-şi vadă copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat încontinuu, individul interzicându-i total fostei soţii orice formă de acces la minor. (…)

O doamnă judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sală.

Când îl vede pe puşti, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de uşă, se apropie de micuţ şi-i spune, făcând un gest larg cu mâna: <>. Copilul, cu ochii mari, negri şi extrem de trişti se uită când la doamna, când la taică-su, de care stătea lipit, până ce acesta îi dă ok-ul să meargă cu doamna.

Ora 11,20. Se deschide uşa de acces a instanţei, magistratul intră în sală, de mână cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, şi-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el.

Băieţelul trece pe lângă mama sa, care hohotea de plâns în prima bancă, îşi trece uşor mânuţa peste piciorul ei drept, ca din întâmplare, după care fuge către tată şi-i caută acestuia privirea, să nu cumva să-l fi supărat că s-a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sală.

Ora 11,25. Instanţa ne citeşte, pe scurt, ce a declarat copilul în cursul audierii şi ne dă să lecturăm, mie şi avocatului părţii adverse, cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de către băieţel:

<>. (…)

Ora 11,40. Magistratul închide dosarul, cade pe gânduri preţ de câteva secunde şi spune: <>.

Şi… doamna judecător cu pantofi albaştri coboară de pe podium, traversează sala, iese pe uşa destinată oamenilor obişnuiţi şi, ajunsă în hol, întinde mâna stângă către clienta mea, iar cea dreaptă către copil.

Uite aşa, toţi trei, ca într-o poveste din cea mai frumoasă carte, intră în camera destinată arhivei şi nu mai ies de acolo decât după un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt în castelul ăsta – îmi zic în gând. (…)

M-am prăvălit pe un scaun de la prima terasă, colţ cu judecătoria, şi-am aşteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat ca o leoaică.

Clienta mea a apărut radiind de fericire, pentru că avusese şansa să-şi ţină copilul în braţe, după un an şi optsprezece luni. Ce dialog au avut mama şi copilul, sub ochii doamnei judecător cu pantofi albaştri?

<>.

Când a scăpat de sub influenţa iraţională a tatălui, copilul s-a cuibărit în braţele mamei sale, ca şi cum nu ar fi fost despărţiţi nici măcar o secundă.

Asta a vrut să verifice magistratul, pentru a fi sigur că va da o soluţie corectă, că-şi va pune semnătura pe o hotărâre corectă, că va putea dormi împăcat, că a decis corect şi nu s-a jucat de-a justiţia cu vieţile oamenilor. (…)

N-am trăit aşa ceva în 10 ani de avocatură”, scrie avocata Mădălina Scutelnicu.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns