”Bâlbele, nesiguranța, neasumarea, lipsa de direcție clară au îmbolnăvit sistemul!”. Dialog cu prof. Aura Danielescu, inspector general la Inspectoratul Școlar Județean Timiș

”Bâlbele, nesiguranța, neasumarea, lipsa de direcție clară au îmbolnăvit sistemul!”. Dialog cu prof. Aura Danielescu, inspector general la Inspectoratul Școlar Județean Timiș

– Ar fi atâtea de abordat, doamna profesoară, că s-ar preta un serial. Dar și atunci, tot ar mai rămâne ceva nespus, sunt părinți, dascăli, elevi care ar dori să vă întrebe ceva.

– Da! Este un domeniu complex, cu multe provocări, cu copii, părinți, bunici, dascăli, personal didactic auxiliar și nedidactic, ce depind de deciziile mele, ale colegilor mei, de modul în care reușesc să cresc sentimentul de încredere și acceptare în mediul de lucru, pentru a avea susținerea echipei mele și satisfacții personale reale. Nimeni nu reușește de unul singur. Cumva, sunt în serviciul celor pe care-i conduc și încerc să-mi respect promisiunile, să răspund la întrebări și, prin răspunsuri, să ofer stabilitate. Am învățat lecția: construiesc și reconstruiesc încrederea.

– Aveți experiență la conducerea inspectoratului. Vă rog să numiți primele cinci probleme care afectează, azi, dar au repercusiuni și în viitor, învățământul nostru.
– Pornind de la percepția lui Jon Dewey, care aprecia că: „Educația este un proces social. Educaţia înseamnă creştere. Educaţia nu este o pregătire pentru viață, educația este viața însăși”, punctez problemele care au afectat ieri, afectează azi și mâine învățământul românesc:

a) costul standard ineficient, determină un blocaj major în întreg sistemul de educație, fiind permanent concentrați pe a construi clase cu efective foarte mari, să reducem personalul, deși nevoile pentru acesta sunt foarte mari, concentrându-ne pe administrarea unor spații, ce nu ne aparțin și pe care nu avem cum să le menținem la standardele impuse, în lipsa resurselor din finanțarea complementară și cu o finanțare de bază subdimensionată;

b) infrastructura şi resursele din sistemul de învăţământ sunt de slabă calitate, iar în lipsa fondurilor bugetare suplimentare de la bugetul de stat, s-ar impune o utilizare mai chibzuită a celor existent;

c) salarizarea mediocră a personalului din educație, deschide porțile spre accesul în această zonă a tinerilor, ce nu au neapărat o pasiune și o pregătire corespunzătoare, ci este o soluție de back-up pentru termene scurte. Uneori, circuitul se închide.

Din preuniversitar merg spre zona universitarului copii, ce devin sau sunt deja studenți slabi și mulți dintre aceștia se reîntorc spre educație, spre preuniversitar, înlocuind banca cu catedra. De aici pleacă disperarea părinților de a alege profesorii, învățătorii, de a face o proprie evaluare a competențelor noastre, evident, fără o pregătire prealabilă în acest sens.

Totodată, absența autonomiei împiedică libertatea de decizie, blocând inovarea și creativitatea; absența standardizării profesiei didactice; banul nu urmează elevul decât la modul declarativ.

Odată cu transferarea elevului, nu are loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că acest sistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară, stimulându-le să crească nivelul calității serviciilor educaționale oferite. Numai astfel pot concura şi rămâne pe piață.

– Digitalizarea rămâne problema care trece dintr-un an în altul. Care este, la zi, situația?
– Ne chinuim să ținem pasul, să păstrăm ceea ce a fost bine pe perioada pandemiei, legat de digitalizare, să ne adaptăm vitezei cu care copiii au acceptat și acceptă această provocare. Cel mai probabil nu doar copiii vor fi în următoarea perioadă la școală, ci și dascălii. O parte dintre dumnealor vor trebui să parcurgă programe de reconversie profesională, pentru a se familiariza cu inteligența artificială și pentru a ajunge să dobândească competențe digitale superioare.

– În ce măsură se regăsesc contribuțiile mai puțin faste ale miniștrilor care au ținut morțiș, imediat după numire, să ”îmbunătățească” sistemul?
– Personal, îmi place ministrul Câmpeanu. Ar putea să realizeze multe. Este un intelectual de mare clasă, are curaj, însă nu e suficient în societatea actuală. Trebuie să convingă o clasă politică întreagă, o echipă de guvernare cu idei, ideologii diferite, dispunând de buget sărac alocat educației. În încercarea de a răspunde la întrebarea aceasta, mă întorc la o întrebare de la începutul interviului și punctez ca și problemă ce afectează educația pe termen lung, greșelile făcute de mai toate Guvernele la numirea miniștrilor în educație.

Rigiditatea, conservatorismul, lipsa ideilor, a viziunii clare și dorința de a copia modele din țări cu adevărat europene, aducându-le într-o Românie ancorată cu întreg sistemul educațional în trecut și fără progrese remarcabile, consider că au evidențiat o traiectorie retrogradă și spasme majore în educație.

Bâlbele, nesiguranța, neasumarea, lipsa de direcție clară, timpul scurt la portofoliul educației, au îmbolnăvit sistemul, nu l-au îmbunătățit. Ce avem astăzi? Cu toată sinceritatea? Pași mici, aproape invizibili, lipsa echității, transparenței decizionale și o birocrație intensă, i-a catalogat pe mulți dintre miniștri educației ca fiind persoane care au eșuat în ideea de a îmbunătăți sistemul de învățământ.

Și acest lucru se poate observa cu ochiul liber: copii obosiți, încărcați, plictisiți, fără timp liber, cărora li se fură zi de zi bucăți din copilărie, o goană permanentă după competiții și note, necesitatea începerii procesului de modernizare de la unii colegi profesori.

Berge sintetizează cerințele si nevoile la care trebuie să răspundă procesul de educație: „A educa înseamnă în același timp a comunica o învătătură, a forma sensibilitatea si judecata și a trezi imaginația creatoare. A-l înarma bine pe om pentru a-i permite sa trăiască într-un univers in accelerație, înseamnă a-i da, odată cu cunotinele indispensabile, entuziasm, luciditate și curaj”

– La școli din județ, unde abandonul, cu toate ”cârpelile”, cornul, laptele, alocația, există. Dar este ceva care, însă, apasă în….surdină. Ce spune, la noi în județ, adevărul? Că statistica mai este dreasă din pix, cum se zice.

– În mod sigur eu îl spun. Chiar cred că aceștia suntem noi și nu neapărat pentru că am fi de vină că uneori nu obținem ceea ce ne dorim, poziții de frunte după care aleargă mai toate județele, ci pentru că greșelile vin de sus, le perpetuăm mai jos și pentru că suntem înconjurați de conservatorism, de idei învechite, pentru că nu putem accepta, cu toții, că e vremea schimbării. Copiii vor altceva, dascălii vor și ei, în mare parte altceva și atunci…e greu de crezut că nu se poate.

Copiii au parte de profesori diferiți. Evaluarea diferă, rezultatele diferă. Copiii sunt evaluați de profesori diferiți, la clase diferite, așadar și rezultatele lor pot avea un grad mare de subiectivitate. De ce să fim nevoiți să le facem din pix? La ce ne-ar ajuta? Sunt date statistice din sisteme integrate și sunt cât se pot de reale. Suntem buni sau nu, ne dorim să devenim mai buni și să își îndrepte, cei care pot, privirea spre copii, spre educația din România.

– Analfabetul funcțional. Statistica zice că din 100 de elevi, 40 nu înțeleg ce citesc. La argument intră și procentul atât de mic, ruralul ține steagul, la examenul de evaluare.

– Examenul de evaluare națională nu este echidistant, lipsit de discriminare. Încă se folosește procentul de 20% medie de pe V-VIII. Dacă am stabilit că evaluarea nu poate fi liniară, corectă complet și e încărcată de subiectivism. Mediul rural reprezintă peste 50% din județul nostru. Copiii provin din familii dezorganizate economic-financiar, părinți analfabeți sau care au abandonat școala, modele, nedemne de urmat.

În plus, competiția cadrelor didactice cu experiență se așază exclusiv în urban. În rural, rămân colegi bine pregătiți, dar majoritatea tranzitează școlile, așteptând un moment în care să se poată pretransfera spre urban, spre cât mai aproape de casă. Se întâmplă ca la nivelul ministerului. Schimbările bulversează. Pseudo deficiența, mediul și bagajul genetic, toate trei își dau mâna, uneori, pentru a obține rezultate mai puțin satisfăcătoare. Nu forma aceasta de competiție este benefică copiilor.

– Așezările din imediata apropiere a Timișoarei se dezvoltă în ritm intens și aglomerează școlile din oraș. Care ar fi soluția imediată?

– Edilii ar trebui să înțeleagă că nu pot avea o viziune și o misiune asumată, fără să vadă ce se întâmplă în propria lor comunitate. În localitățile periurbane, s-au dat și se dau enorm de multe autorizații de construcție la tineri. Este foarte bine. Dar, este anormal să nu te gândești că cei ce vor popula satele sunt tineri ce fie au copii de grădiniță/școală, fie au în plan dezvoltarea familiei.

CITEŞTE ŞI: Demascată că a făcut cadou o parcare spitalului privat Premiere, administrația Fritz a montat la fața locului tăblițele Timpark

Avem exemple de genul: ies 2 clase de a VIII-a anul acesta și ne intră 10 de pregătitoare. Nu vom avea în câțiva ani cum să gestionăm. Nu se construiește nimic în Timișoara și nu există perspectivă rapidă, nu se construiește nimic în rural sau aproape nimic, dar, locuri de casă, terenuri intravilane, se atribuie celor care cer. Soluția: fondurile europene, dozarea corespunzătoare a propriului buget, construcții noi și păstrarea în localitate a copiilor cu domiciliul acolo, de vârstă școlară.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns