Problemele multiple care și-au pus amprenta, de-a lungul timpului, asupra calității actului de învățământ din România s-au înregimentat în mentalul societății atât de profund, încât au ajuns să fie considerate aproape o componentă integrantă a vieții obișnuite, de zi cu zi.
Chiar dacă au constituit inepuizabile subiecte arzătoare, măsurile care au fost luate în încercarea de a le elimina s-au dovedit a fi ineficiente. Fiecare guvern care s-a perindat la conducerea țării și-a impus propriul program asupra sistemului de învățământ, însă problemele au rămas aceleași.
Unul dintre aspectele intens discutate în spațiul public, mai ales acum, după recentele rezultate obținute de elevii români la testul PISA, gravitează în jurul nivelului de cunoștințe dobândite de aceștia pe parcursul anilor de școală și al modului în care știu să le aplice. Iar în acest context, al voalatilității calității, a apărut, inerent, carul alegoric debordând de acuzații reciproce ale principalilor protagoniști. Pe de-o parte, elevii și aparținătorii lor le reproșează cadrelor didactice lipsa de implicare în actul de predare, în timp ce profesorii se simt deranjați de imixtiunile inadecvate ale părinților în procesul instruirii și de superficialitatea educabililor.
Chiar dacă nu se vorbește intens despre cauză, aceste incongruențe, aparent fără o rezolvare imediată și directă, au apărut, accidental sau nu, odată cu implementarea sistemului de admitere în învățământul secundar compus pe baza notelor obținute în ciclul gimnazial. Obținerea unor medii cât mai mari, de-a lungul celor patru ani de studiu, criteriu care contează într-o proporție de 20 la sută în calculul final al notei pentru admiterea la liceu, a instituit o presiune asupra sistemului, conducând, în final, la o alterare a calității rezultatelor.
Pentru a le asigura copiilor note mari, unii dintre părinți au recurs la diferite metode, nu toate tocmai ortodoxe. Pe lângă meditațiile intensive aferente – un obicei perpetuat încă de pe vremea comunismului, s-a mers, în paralel, și pe o presiune exercitată asupra profesorilor, îndeosebi din partea unor părinți potențați financiar sau situați pe o treaptă înaltă în ierarhia socială. Rezultatul a fost un copil mediocru, poate chiar cu lacune majore pe anumite paliere de instruire, care a reușit să obțină, în mod artificial, o medie foarte bună neconformă cu nivelul său real de pregătire.
Pe de altă parte, reținerea cadrelor didactice de a avea corigenți sau repetenți la clasă, teama de a refuza o intervenție, de a spune ”nu” unui telefon dat din partea unui superior, tendința de a aplica efectul ”halo” sau ”pygmalion” (aprecierea rezultatelor unor persoane evaluate sub influența percepției generale pe care o avem despre ea) au contribuit, în egală măsură, la consolidarea greșită a impresiei că anumiți elevi sunt foarte buni, când, de fapt, lucrurile nu sunt deloc așa. Însă nu doar aceste metode practicate la scară largă sunt responsabile pentru dezastrul din învățământ. Să nu uităm de programa școlară, de conținutul manualelor, de metodele pedagogice – aceste componente ale curriculumului care se prezintă ca niște piese dezorganizate într-un puzzle uriaș.
Privind acest tablou în ansamblul său, nu e de mirare că avem absolvenți de liceu care nu posedă o coerență a exprimării, care nu scriu corect în limba română sau care nu știu să aplice formule matematice. Pentru că suntem prinși între flux și reflux, împinși din inerție dintr-o parte în alta, în goana nebună după note mari, artificial primite.
