Timişoara unei poveşti de dragoste vechi de… 60 de ani

Există oraşe de care te îndrăgosteşti la prima vedere. Te prind în mrejele lor şi nu-ţi mai dau drumul, te confiscă pe nesimţite, te fac să nu le mai părăseşti niciodată. Sau, dacă pleci, să te întorci negreşit, ca atras de un magnet.

Despre asta vorbim cu Avram Huiban. „Timişoara lui” a împlinit… 60 de ani, iar el a consimţit să ne-o povestească de-a fir a păr, aşa cum a ştiut-o de la început, când a ajuns aici la finele unei lungi călătorii cu trenul.

Din neamul lui Avram Huiban de la Avrămeşti

„M-am născut în judeţul Vaslui, la Avrămeşti, un sat al cărui nume vine de la… un tiz al meu, care mi-a fost strămoş. Despre acel Avram Huiban, documentele spun că, pentru vitejia sa, Ştefan cel Mare l-a înzestrat cu pământ şi a hotărât <>.

Provin dintr-o familie cu zece copii rămaşi în viaţă, iar eu sunt al nouălea născut. Primele patru clase le-am făcut în sat, iar a V-a şi a VI-a la Vaslui, unde aveam două surori, iar după a VII-a m-a ţinut tata acasă, la muncă. E drept, aveam pământ. Părintele meu lucra zi şi noapte şi umbla desculţ ca să facă agoniseală, căci visul lui era să-şi înzestreze fiecare copil cu câte două hectare de teren. Când cu colectivizarea, s-a tot fofilat, doar-doar o scăpa de năpasta aceea.

Într-o dimineaţă, mama s-a trezit cu cineva la poartă, oamenii miliţiei şi ai partidului. Şi s-a ascuns Moş Gheorghe, cum îi spunea toată lumea, în pod, unde s-a aşezat pe chepeng. Aceia l-au descoperit, dar el ţipa ca din gură de şarpe: <>. L-au lăsat în pace, dar i-au comunicat că, ziua următoare, la ora 11, să se prezinte la Sfatul Popular.

<>, a replicat el, furios, dar mai apoi n-a avut ce să facă şi s-a dus unde l-au chemat. Când i-au reproşat vorba urâtă de deunăzi, tata a întors-o repede. << N-am zis eu aşa ceva, n-aţi auzit bine, am întrebat doar << Ci să cat la Sfatul Popular?>> Ce să caute el acolo, adică.

Era o figură tata… Om aprig. În fine, colegii cu care făcusem clasa a VII-a erau deja într-a IX-a (din zece, câte se făceau pe-atunci), iar eu tot la coada vacii mă aflam, deşi îmi era dragă cartea. Între timp, surorile mele se mutaseră la Ploieşti, iar una dintre ele m-a chemat la oraş, să mă întorc la învăţătură. Tata s-a opus şi, ca să fie sigur că nu plec niciunde, mi-a luat buletinul. Eu, ce să fac, i l-am luat şi eu pe-al lui, aşa că, până la urmă, a cedat. Am făcut schimb de acte de identitate, iar eu am mers la surorile mele”, ne istoriseşte Avram Huiban.

Adeverinţa de „reuşit fără loc”, un… paşaport pentru Banat

„La Ploieşti exista o şcoală de mine şi petrol la care am vrut să mă înscriu, dar aveam 16 ani şi trebuia să fac un drum până la Bucureşti, să cer dispensă de vârstă. Până la urmă, am dat examen la o şcoală profesională de prelucrarea metalelor şi am fost declarat <>. Mi s-a spus că, dacă aduc 800 de lei, se rezolvă cu locul, dar banii erau mulţi, cât două salarii de pe vremea aceea. Am avut însă atâta minte cât să cer să mi se elibereze o adeverinţă care să ateste că am fost admis, iar ei mi-au dat un astfel de document. Nu ştiam eu că acela va fi… paşaportul meu pentru Banat.

Căutam, deci, o şcoală, când soră-mea, care lucra la un spital, mi-a spus că un neamţ, un pacient de-al ei care tocmai se externează va pleca în curând, cu trenul, către Timişoara.

Auzisem şi eu că pe-acolo ar fi o profesională de construcţii care primeşte copii din toată ţara, aşa că am acceptat să-l însoţesc pe om până acolo. S-a bătut palma cu neamţul, care a acceptat să-mi poarte de grijă până la destinaţie, cu condiţia să i se plătească drumul şi să i se dea mâncare”, continuă interlocutorul nostru.

Ploieşti-Timişoara, o zi şi jumătate cu personalul

„O zi şi jumătate am făcut împreună, cu personalul, de la Ploieşti până la Timişoara. În faţa Gării de Nord, tovarăşul meu de călătorie mi-a spus că trebuie să se urce repede în alt tren şi mi-a arătat cu un gest biserica catolică din Iosefin.

Zice: <>. Apoi pleacă. Mă aflam într-un oraş mare, total necunoscut, unde nu ştiam pe nimeni. Aveam 75 de lei în buzunar, sandale în picioare, o cămaşă <> şi un viitor care îmi arăta, cu degetul, direcţia: turla cea galbenă, înaltă, de la intersecţie… Mă întâlneam pentru prima oară cu <>.

Cel dintâi localnic cu care am vorbit a fost un bătrân elegant, cu ochelari şi pantaloni cu bretele. Stătea în faţa Şcolii profesionale de construcţii şi m-a abordat în germană. A văzut imediat că nu pricep boabă şi a întors-o pe româneşte: <> I-am spus cu ce gânduri venisem şi, imediat după aceea, am aflat şi care ar fi fost specializările la care m-aş putea înscrie. Am ales <>. Îmi plăcea cum sună, deşi nu ştiam clar ce înseamnă. Ulterior, mult mai târziu, am aflat despre el că ar fi fost arhitect de profesie şi că s-ar fi numit Hubert”, povesteşte Huiban.

Întâlniri providenţiale

„Următoarele prezenţe providenţiale din viaţa mea de timişorean prin adopţie au fost cuplul Liviu şi Elena Beregsanţiu. El a fost cel dintâi om din şcoală în faţa căruia mi-am spus păsul, lui i-am spus că, dacă e să rămân aici, nu am unde să dorm şi ce să mănânc, iar el m-a liniştit şi m-a cazat cu internii veniţi să-şi dea corigenţele în luna august 1956. Ea avea să-mi fie dirigintă, dar pe atunci nu ştiam asta. Când am fost anunţat că miercuri trebuie să dau examen, i-am spus că fusesem deja admis fără loc, la Ploieşti, şi i-am arătat hârtia.

Aşa am ajuns elev în Timişoara şi m-am pus pe învăţat. Când plecasem de-acasă, din Moldova, îi spusesem vecinei mele, Ileana că, de-ar fi să mă fac măturător de stradă, eu acolo nu mă mai întorc”, adaugă seniorul.

O carieră cu… retur într-un fel de rai multietnic

„Am făcut profesionala, apoi liceul, pentru o vreme în paralel, am fost în producţie şi mi-am continuat simultan şi studiile, am dat bacalaureatul şi, mai apoi, m-am înscris la Şcoala superioară de miliţie de la Bucureşti, unde am făcut nu doar… miliţie, ci şi Facultatea de Drept, dându-mi examenul de stat în 1967.

Am fost repartizat la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi, în 1977, m-am reîntors, după un periplu prin mai multe localităţii şi funcţii, la Timişoara. Până în 1995, când m-am pensionat, am ocupat diverse posturi la Penitenciarul de pe strada Popa Şapcă.

Acum 60 de ani, când am ajuns cu trenul în Gara de Nord, am găsit aici un fel de rai. Vedeam prima oară tramvaie, auzeam oameni vorbind în toate limbile, mă minunam la tot pasul de locul în care am nimerit. Nu l-aş mai părăsi niciodată. Şi azi, după mai bine de jumătate de veac, iubesc, din tot sufletul, Timişoara mea”, conchide Avram Huiban.