Scăpat din infern. Experimentul Piteşti e încă viu în memoria unui timişorean! (I)

Astăzi, după aproape şapte decenii de la fenomenul terorii absolute care însoţea biruinţa comunismului în România, extrem de puţini sunt cei care ne mai pot povesti exact cum a fost în interiorul Experimentului Piteşti şi ce-a însemnat cu adevărat „reeducarea” de acolo.

Bănăţeanul Petru Cojocaru are 92 de ani şi încă poate rememora în amănunt tot ce-a suferit pe viu în laboratorul dezumanizării orchestrat de Securitate şi condus de Eugen Ţurcanu, deținutul transformat într-un torționar feroce.

CITEȘTE ȘI: Florin Busuioc, dus de urgență în București cu elicopterul

„Cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Este concluzia despre Experimentul Pitești a lui Aleksandr Soljenițîn, rusul care a cunoscut pe propria piele gulagurile și lagărele de muncă forțată sovietice, dar a rămas uimit aflând de „performanțele” atinse de Securitate în România.

Zelul torționarilor bolșevici de a goli omul de orice fărâmă de umanitate pentru a-l umple de materialism dialectic sau, altfel spus, de marxism-leninism, prin torturi fizice și psihice îndelung experimentate în URSS de personaje sinistre ca Genrikh Yagoda sau Lavrenti Pavlovici Beria s-a dovedit, până la urmă, numai un stadiu pregătitor pentru faza finală a așa-numitei reeducări care s-a înfăptuit la Pitești.

Trebuie precizat că reeducarea bolșevică, așa cum a fost iniţial teoretizată și aplicată de Anton Makarenko, avea în vedere tinerii delincvenți care, printr-un proces complex de spălare a creierului, trebuiau să se transforme în comuniști fanatici.

CITEȘTE ȘI: Statule, ți-a mai dispărut un copil! Delia are șapte ani și o poveste de viață de om mare

La Pitești, din 1949 până în 1952, materialul didactic a fost cu totul altul: studenții, mulți dintre ei eminenți, destinați să formeze o adevărată elită a României.

„Păcatele” lor, precum iubirea de țară, credința în Dumnezeu sau convingerile anticomuniste trebuiau eradicate și înlocuite cu ură, violență, delațiune și însușirea învățăturilor marilor corifei ai comunismului. Prin metode de o cruzime care cu greu poate fi reprezentată de o minte normală, însă aplicată sistematic în „laboratorul” pe care l-a întruchipat, în urmă cu șapte decenii, temnița din Pitești, de unde experimentul s-a extins în multe alte închisori pentru condamnaţii politic.

Mentorul adolescenţei: Nicolae Corneanu

De loc din Teregova şi absolvent al Liceului „Traian Doda” din Caransebeş, Petru Cojocaru plănuia să devină inginer. Ca mulţi alţi tineri ai vremii, a fost atras în perioada studiilor liceale de ideologia legionară.

E momentul unei paranteze, căci întrebându-l cine a fost omul care l-a atras spre legionarism, ne-o spune direct: Nicolae Corneanu, cel care avea să devină mai târziu mitropolit al Banatului! „Eu eram în clasa a doua de liceu, la Caransebeş, iar el într-a şaptea atunci când l-am cunoscut.

Era un tânăr cu totul exemplar, de o mare bunătate. Nu umbla cu fete şi încă de pe atunci plănuia să devină om al Bisericii”, îşi aminteşte Petru Cojocaru despre prietenul şi adevăratul său mentor din adolescenţă. Trecutul legionar al ÎPS Nicolae Corneanu a fost recunoscut public, de altfel, chiar de el.

În plus, merită să ne reamintim că fostul mitropolit al Banatului a fost unul dintre puţinii prelaţi care şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea şi şi-a cerut și iertare pentru asta.

Arestarea şi torturile din beciurile Securităţii

Planul lui Petru Cojocaru, ca absolvent de liceu cu note foarte bune, era să devină inginer specializat în metalurgie, pentru a se angaja ulterior la combinatul de la Reşiţa. „După ce am devenit student în Timişoara, la Politehnică, mi s-a propus să mă implic în organizaţia legionară studenţească.

Am refuzat, preferând să fac educaţie civică pentru elevii din Frăţiile de Cruce (organizaţii de tineret legionar – n. red.). Îi îndrumam să fie oameni cinstiţi, patrioţi şi să meargă la Biserică”, îşi reaminteşte.

În anul al patrulea fiind, ar fi urmat ca peste numai un an să obţină diploma şi să-şi vadă de viaţă. La 15 mai 1948, însă, legionarii din întreaga ţară au fost săltaţi de Securitate şi băgaţi în beciuri. Petru Cojocaru avea numai 22 de ani.

Nu se implicase deloc în sprijinirea luptătorilor anticomunişti din munţi, cu toate că mulţi tineri din localitatea sa natală, Teregova, luaseră arma în mână şi trecuseră în rândul partizanilor.

Nici măcar nu făcea politică propriu-zisă, dar a intrat în anchete, ca şef de lot, împreună cu 22 de elevi. Acuzaţia era de complot împotriva puterii de stat şi îşi aminteşte că în aceeaşi perioadă un prieten, Constantin Munteanu, student la Agronomie în Timişoara, se regăsea şi el pe lista arestaţilor, ca şef de grup de tineri legionari.

Tortura

„Doreau să declarăm tot ce voiau ei. Ancheta se derula astfel: ofiţerul de Securitate formula o întrebare, iar omul trebuia să răspundă. Indiferent de răspuns, însă, pe foaie se trecea exact ceea ce voia anchetatorul.

Una dintre acuzaţiile grave era, de exemplu, cea de ajutor legionar. Era vorba doar despre sume de bani pe care le strângeam ca să ajutăm familii cu o situaţie grea. Ca să spunem pe cine mai cunoaştem ca având activitate legionară, eram bătuţi la tălpi.

E o tortură care se petrecea aşa: ne puneau în şezut, chirciţi, cu mâinile îmbrăţişându-ne genunchii strânşi. Apoi eram legaţi la mâini şi în spaţiul dintre încheietura coatelor şi cea a genunchilor ni se băga o rangă.

Ne suspendau, agăţaţi de rangă, între două birouri. Capul era orientat în jos, iar tălpile în sus. Loviturile în tălpi le simţeam, de fapt, direct în creier. Dacă leşinam, eram stropiţi cu apă şi bătaia reîncepea. Sunt dureri la care e greu să rezişti.

Cel mai mult m-a durut, însă, atunci când şeful securităţii de la Timişoara, Moiş, mi-a prezentat pagini întregi cu depoziţii ale lui Nicolae Corneanu, spunându-mi că aşa acţionează un bun creştin, mărturiseşte totul”, rememorează Petru Cojocaru.

Judecat cu lanțuri la picioare

„Procesul s-a derulat în noiembrie 1949. Am fost duși la tribunal cu lanțuri la picioare. La fel s-a întâmplat și cu lotul lui Munteanu, care avea să ajungă tot la Pitești.

Am primit inițial o condamnare de 12 ani de închisoare, dar am făcut apel și mi s-a redus la 10. Am plecat la Pitești cu duba”, își amintește fostul deținut, mai relatând că liceenii din lotul său primiseră pedepse mai mici, de câte patru sau cinci ani.

Pe la mijlocul lunii decembrie 1949, în ciuda atmosferei apăsătoare și a condițiilor grele din pușcăria piteşteană, unde hrana era extrem de săracă, iar mulţi condamnaţi dormeau pe beton, paturile şi priciurile fiind insuficiente, nou-veniţii s-au bucurat văzând că sunt bine întâmpinați de cei care erau acolo de săptămâni sau chiar de luni întregi.

Despre perioada respectivă, mulți dintre supraviețuitorii Experimentului relatează că au legat prietenii cu colegi de celulă care se arătau foarte săritori și binevoitori, dar şi curioși dacă pe-afară se aud vești despre americanii eliberatori sau despre partizanii anticomuniști. Mulți au picat în plasă și, fără să știe că vorbesc cu niște „reeducați”, au divulgat informații pe care Securitatea nu reușise să li le smulgă în anchete.

Iadul s-a deschis chiar de Crăciun!

Atmosfera era vizibil mai destinsă în preajma Crăciunului, când chiar și cei din comitetul de torționari condus de Eugen Țurcanu se purtau un pic mai omenos cu ceilalți deținuți. În ajun, dinspre oraș răzbăteau glasuri de copii cântând colinde…

„În 25 decembrie 1949, eram cam 80 de deținuți în faimoasa cameră 4 Spital a penitenciarului din Piteşti. Era la vremea terciului, mămăliga foarte moale care ni se dădea dimineața. Țurcanu – atunci nu știam cine este – a cerut un moment de liniște și ne-a arătat un grup de vreo 20 de studenți, despre care ne-a spus că sunt din Moldova și că au cerut să se reeduce, pentru a fi utili societății care se construiește afară.

Ne-a întrebat dacă dorim să fim alături de ei. Unii dintre noii-veniți au vociferat, făcând glume și întrebând cine este el și cu ce drept le vorbește în termenii aceia. Țurcanu a strigat deodată «Pe ei!», iar grupul reeducaților ne-a atacat imediat.

A ieșit o bătaie generală, cu lovituri grele, iar la un moment dat nu mai știai în cine dai sau cine te lovește, dacă e prieten sau dușman. Până la urmă, cei care ne-au agresat au fost împinși către un perete. Atunci, Țurcanu s-a repezit și a bătut în ușă. În încăpere a intrat directorul penitenciarului, Dumitrescu, împreună cu foarte mulți gardieni. Erau pregătiți. A întrebat ce se petrece, iar Țurcanu i-a spus că bandiții, adică noi, am sărit să-i batem pe reeducați.

Directorul l-a întrebat cine au fost cei care au provocat bătaia, iar Țurcanu a scos din buzunar o hârtie pe care erau vreo zece nume. Nu mai știu cine a fost primul de pe listă, dar al doilea am fost eu! Toți cei de pe listă am fost bătuți foarte rău.

Pe mine m-a bătut chiar directorul, cu niște bâte. M-a lovit timp de vreo zece minute încontinuu, peste tot, la întâmplare, astfel că după ce a terminat nu am mai putut să mă ridic și m-am dus târâș până la locul meu de pe prici”, susține Petru Cojocaru. Încasase un supliment de bătaie fiind pe lista neagră a lui Țurcanu, dar ceilalți colegi de celulă nereeducați au avut parte și ei de lovituri crâncene din partea gardienilor: cu ciomege, răngi, șuturi cu cizmele…

Tabloul era, în urma corecției fizice în masă, unul teribil: bălți de sânge, dinți pe jos și o mulțime de tineri cu capetele sparte, chipurile desfigurate sau cu oasele rupte, unii dintre ei zăcând lungiți, fără cunoștință.

O lecţie de reeducare

Încă nu se consumase, însă, întreaga „serbare” a Crăciunului din 1949 din camera 4 Spital, o încăpere dreptunghiulară și spațioasă, în care puteau încăpea la un moment dat 120 de deținuți – foarte înghesuiți, desigur – și care avea în centru câteva mese unite, ce aveau să fie utilizate de torționari pentru torturarea studenților. I se spunea „Spital” deoarece destinația sa inițială fusese cea de infirmerie.

„După un timp am reușit să mă ridic, iar după prânz a urmat o altă desfășurare de forțe a lui Țurcanu. I-a întrebat pe cei din grupul meu cine e șeful lor.

«El ne-a băgat în pușcărie», a spus unul, arătând spre mine. «Aplicați-i o corecție!», a spus Țurcanu. Niciunul nu a făcut, însă, vreo mișcare să dea în mine.

«Dacă nu știți, vin eu să vă arăt», le-a zis el. Atunci, unul s-a repezit și mi-a dat o palmă, fără prea multă convingere.

Dar Țurcanu a insistat să mă lovească toți cu putere, și ei erau speriați, până la urmă n-au avut încotro”, ne spune bătrânul, oprindu-se, însă, pentru un minut din relatare, apoi continuând:

„La masa de seară, un camarad a fost pus să mă păzească. Nu am putut să mănânc, pentru că mă dureau groaznic maxilarele. I-am dat lui porția mea.

La culcare, mi-a ordonat să țin mâinile deasupra păturii, spunându-mi: «Să nu cumva să încerci să faci vreo prostie, că eu te simt.»”.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns