O viață ca un război etern…

Controverse după moartea lui Maradona: Cadrele medicale riscă până la 25 de ani de închisoare

Maradona a devenit istorie… Dar ce istorie, una în adevăratul sens al cuvântului! De la bun început vă mărturisesc că nu m-am numărat printre cei care l-au iubit pe Diego. De fapt nici nu sunt un admirator al fotbalului sud-american, pe care l-am considerat dintotdeauna prea agitat, prea copilăresc, poate chiar prea romantic, dar și învăluit într-o patimă care diluează uneori performanța.

Deci nu am ținut niciodată cu Brazilia sau cu Argentina.

Nu mi-au plăcut Pele, nici Ronaldo (nu Cristiano, care este dintr-un alt lungmetraj, unul european), nici Ronaldinho. Nu l-am preferat niciodată pe Messi. Cu atât mai puțin pe Neymar.

Și totuși, lăuntric, am avut dincolo de Ocean un idol. Acela a fost Romario, pe care îl consider cel mai complet produs al școlii sud-americane în sportul-rege. În materie de fotbal, și nu numai, prefer Anglia, prefer Olanda, prefer Germania. Cu unele… amendamente, chiar și Italia.

Am fost un mare fan al lui Beckenbauer, Cruyff, Rummenigge, Lineker, Ince, Matthaus, Marco van Basten, Bergkamp, Beckham, Miro Klose și alții croiți din aceeași stofă elegantă, selectă. Pun mare preț și pe prestanță, nu doar pe reprezentație. Singura aventură pe care mi-am permis-o s-a numit Paul Gascoigne. Păcat, însă, că nu i-a dat Dumnezeu măcar mintea lui Maradona.

Iată că ne-am întors din nou la el. Și pentru că suntem la ceasul mărturisirilor, faptul că nu mi-a fost drag nu m-a împiedicat să nu-l respect enorm. Ba mai mult, îmi era frică de el chiar și când îi era mingea pe aproape și tremuram serios când o avea la picior, pentru că pe teren Argentina mi-a fost întotdeauna adversar, indiferent cu cine se bătea.

Iar despre acel gol marcat cu mâna în poarta Albionului?

De-acum înainte, numai de bine… Dacă se dicta henț, mingea ar fi urmat o altă traiectorie în acel meci și n-am mai fi asistat la cel de-al doilea gol al lui Maradona sau, cel puțin, nu într-o manieră unică. Pe acea bijuterie o consider cea mai frumoasă din istoria fotbalului. Iar dacă prețul ei a fost convertit prin acea mână ștrengărească, poate că a meritat.

Din nefericire, a venit timpul ca Diego Armando Maradona să se odihnească în pace. O odihnă pe care o ”merită” din plin după marele război dus pe teren, dar și după un alt război, la fel de crâncen, purtat dincolo de dreptunghiul magic. Din păcate, l-a câștigat doar pe primul.

Voi încheia acest articol cu cuvintele rostite cândva chiar de Maradona, de fapt o mărturisire de o sinceritate dezarmantă: ”Am făcut și greșeli mari, care nu au putut fi reparate. Însă când intram pe teren eu eram Comandantul. Vă dați seama ce fotbalist aș fi fost dacă nu aș fi consumat cocaină?”. Fără cuvinte…


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

2 thoughts on “O viață ca un război etern…

  1. Problemele lui maradona au început după ce a luat titlul cu napoli, dând o palmă nordului, și după ce a eliminat italia în semifinale la cm din 1990. Sa nu spună cineva că abia atunci s-a aflat că era consumator. Iar napoli e subordonat romei și nordului, oricât ar vrea să pară el de rebel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *