Ca și bolile pentru individ, crizele sunt experiențe neplăcute pentru o societate, dar pot fi transformate în avantaje, cu condiția, firească, de a învăța din fiecare ceea ce este de învățat și de a aplica în mod corect lecțiile desprinse. În societatea românească, acest lucru s-a întâmplat însă rar, poate și pentru că experimentăm, de secole, valuri de crize suprapuse una peste alta, care nu încetează decât pentru a face loc altor provocări, mai mult sau mai puțin convenționale.
Acum, bunăoară, povestea cu pandemia i-a făcut pe mulți să uite că, încă înainte de apariția șturlumbaticului coronavirus, statul intrase într-o (nouă) criză politică, care – pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură – ne-a sosit la pachet cu criza (nici ea prima) pe care o traversează instituțiile europene. Amestecul acesta fatal de crize își are partea sa de vină pentru modul păgubos în care este gestionată problema securității medicale, dar nu vom găsi aici, și nici în contraperformanțele economice sau letargia diplomatică, indicatorii care să ne conducă la corecta diagnosticare a problemelor care compun criza politică actuală.
În mod paradoxal – paradoxal pentru experiența noastră, altminteri aceasta fiind normalitatea – campania electorală este cea care ne oferă cele mai multe elemente de diagnoză, iar ele conduc spre o singură concluzie: clasa noastră politică – principalii săi actori cel puțin – nu mai are (nu mai au) capacitatea de a detecta problemele societății și de a oferi în timp real soluții, fie ele și provizorii.
În celelalte cicluri electorale postdecembriste, competitorii politici s-au remarcat mereu, dincolo de gargara deja tradiționalizată despre lupta cu corupția și de demascarea cripto-neo-comuniștilor (sau, mai nou, a deviaționiștilor de la indicațiile bruxelleze), prin lansarea unor teme care, atunci când au devenit programe (și mai ales fapte) de guvernare, au contribuit major la mersul înainte al societății românești.
CITEŞTE ŞI: Orban: În localitățile carantinate nu vor exista restricții privind deplasarea la secțiile de votare
Fie că a fost vorba de retrocedarea proprietăților (CDR, 1996), de prioritizarea ca strategice ale unor industrii (cea a IT – PDSR, 2000 sau cea automotive – PNL, 2004), de corecții social-politice (Legea pensiilor – PNL, 2004 sau reîntregirea veniturilor tăiate de administrația Boc-Băsescu – PSD-PNL, 2012), de transferul contribuțiilor de la angajator la angajat (PSD, 2016) ș.a.m.d., campaniile electorale au pus în dezbatere, pe lângă valurile de gargară greu digerabilă, și inițiative punctuale, care au devenit mai bune după întoarcerea lor pe față și pe dos în dezbaterea publică.
Anul acesta, nimic. Am putea găsi și o scuză: toți politicienii poartă ostentativ masca pe gură și pe nas, ba chiar, la figurat, și pe ochi. Ce-i drept, de la Cotroceni nu ne puteam aștepta să vină nimic, după șase ani de mandat prezidențial, domnul Iohannis nu ne poate arăta nici măcar pagina-titlu a proiectului de țară pe care l-a promis pentru a prelua șefia statului. Dar nici criticii săi nu sunt în stare să etaleze măcar un singur program concret, fie el și suprarealist, din categoria ”mia de kilometri de autostradă”.
Oferte concrete s-au ferit – vorba vine – să lanseze și adulatorii președintelui, preocupați fiind să prindă startul momentului în care vor trebui să se delimiteze vocal de acțiunile Domniei Sale, ca să aibă un cuvânt de spus în desemnarea următorului.
CITEŞTE ŞI: OMS prezice un al treilea val al pandemiei de coronavirus
Cât despre aparatul de stat, în frunte cu echipa guvernamentală, ei au tins condiția pompierului care trebuie să alerge de la un focar de probleme la altul, sperând nu să stingă incendiile, ci cel puțin să le localizeze. N-am menționat așa-zisa societate civilă dintr-un motiv temeinic: ea nu există și n-a existat vreodată, e doar o păpușă care se gonflează la comanda câte unui grup de putere reală.
Tot ceea ce fac acum elitele politice autohtone, ne putem consola că la fel se petrec lucrurile în cele mai multe state europene, este să-și exprime adeziunea la câte o vorbă considerată de duh pe care o pronunță, adesea pe negândite, vreun eurocrat mai de frunte sau vreun lider obosit al marilor puteri regionale.
Exact ca, pentru cine-și mai amintește, pe vremea lui Ceaușescu, când nimeni nu îndrăznea (de fapt nu-și bătea capul, un alt fel de a se spăla pe mâini de răspundere) să spună analizei critice vreuna dintre prețioasele indicații sau, ferească Sfântul, să vină cu o idee, o abordare proprie. Clasa politică de atunci și-a plătit datoriile, cea de acum mai are (chiar mai are?) timpul să se corecteze.
Imagine de arhivă
