Separarea părinților este, în cele mai multe cazuri, percepută ca o traumă de către copii și e greu acceptată de către aceștia. De aceea, judecătorii cărora le revine sarcina de a dispune încredințarea minorilor poartă o mare răspundere, luarea unei decizii greșite putând avea un impact major asupra dezvoltării emoționale ulterioare a acestora.
Un caz tulburător, în care au fost implicați doi copii, ajuns pe rolul a trei instanțe din vestul țării, a fost tranșat în mod similar, toți judecătorii adoptând, la unison, aceeași soluție.
Doi soți din Arad, având doi copii, o fetiță de nouă ani și un băiat de opt, au decis să divorțeze. Mama, care s-a stabilit la un alt domiciliu, a dorit ca minorii să locuiască cu ea. A urmat-o doar copila, băiatul refuzând să-și părăsească tatăl. Femeia i-a intentat fostului soț proces, iar atunci s-a aflat și motivul care a stat la baza deciziei băiatului.
În urma analizării probelor de la dosar, Judecătoria Arad a admis acţiunea civilă formulată de reclamantă, a desfăcut căsătoria încheiată între părţi și a dispus exercitarea autorităţii părinteşti faţă de cei doi minori de către ambii părinţi, dar a stabilit domiciliul minorilor la locuința acesteia. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a apreciat că, deşi minorul este ataşat de tată, ținând cont de vârsta copiilor, nu se impune separarea acestora, nefiind în interesul lor.
Fostul soț a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând ca băiatul să locuiască cu el, iar fetița să rămână în grija mamei. Bărbatul a invocat faptul că minorul este ataşat în mod deosebit de el şi de bunicii paterni și că a refuzat să stea la mama sa, ameninţând că dacă va fi luat cu forţa de către aceasta, va pleca de acasă. Tribunalul nu a împărtăşit opinia apelantului, considerând că o atare dispoziţie nu corespunde interesului minorului.
”Nu constituie un criteriu fundamental ataşamentul copilului faţă de rudele unui soţ, dacă acesta s-a format doar prin voinţa acestuia, care a încercat să blocheze legătura cu mama sa şi cu rudele acesteia”, se menționează în decizia judecătorilor.
Totodată, aceștia au remarcat că deși ambii părinţi dispun de posibilităţi financiare necesare creşterii şi educării copiilor, doar mama este mai preocupată de asigurarea unor condiţii şi mijloace materiale similare şi, pe cât posibil, egale pentru cei doi copii, spre deosebire de tată, care manifestă preocupare doar pentru băiat, în detrimentul fiicei sale, de educaţia căreia pare uşor dezinteresat.
”Această concluzie se bazează pe faptul că, într-o vacanţă de iarnă, tatăl l-a invitat într-o excursie la Timişoara la grădina zoologică doar pe băiat, omiţând să o invite şi pe fiica sa, sub pretextul pueril că minora probabil ar fi refuzat invitaţia. Din procesul-verbal întocmit cu ocazia audierii minorilor, instanţa de apel a reţinut că tatăl nu sesizează importanţa implicării sale şi a fostei soţii în egală măsură în viaţa ambilor copii (ex: nu a participat la serbarea de Crăciun a fiicei sale, nu a vrut să preia cadoul trimis de mamă pentru fiul său, este mai distant cu fetiţa etc.) şi nu conştientizează puternicul ataşament ce există între copii, aceştia fiind foarte legaţi afectiv și dorind să petreacă cât mai mult timp unul în compania celuilalt.
De asemenea, unul dintre elementele preponderente de care instanţa de apel a ţinut cont în prezenta cauză l-a constituit comportamentul tatălui, cu referire concretă la atitudinea violentă manifestată faţă de reclamantă (chiar şi în prezenţa copiilor, după cum susţin şi aceştia), aspect care nu poate constitui o premisă a faptului că minorul se va dezvolta normal din punct de vedere afectiv şi moral în îngrijirea sa”, rezultă din concluziile instanței de judecată.
În luarea deciziei, judecătorii au avut în vedere și un alt aspect. Deşi minorii nu au împlinit încă vârsta de zece ani, instanţa a dispus totuși audierea lor. Din atitudinea şi susţinerile băiatului, tribunalul a reţinut că acesta nu poate indica motive clare pentru care preferă compania tatălui, afirmând că o iubeşte pe mama sa, dar nu doreşte pur şi simplu să stea cu aceasta; de asemenea, minorul a mai arătat că se joacă cu tatăl „de-a boxul”, că a bătut un coleg de clasă, fapt pentru care a primit calificativul „insuficient” la purtare şi că, într-o împrejurare, tatăl l-a lăsat să conducă în prezenţa sa un stivuitor.
”Aceste relatări ale copilului ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea tatălui de a oferi o bună educaţie copilului, bazată printre altele şi pe exemplul personal”, se mai arată în sentință. În concluzie, instanţa de apel a considerat că nu se justifică modificarea soluţiei primei instanţe de stabilire la mamă a locuinţei celor doi minori.
Bărbatul a atacat însă și această hotărâre, pe care a atacat-o cu recurs la Curtea de Apel Timișoara. Curtea a constatat însă că recursul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
”Soluţia încredinţării fiecărui părinte a unui minor nu poate asigura interesul superior al celor doi fraţi de a creşte împreună. Minorii se află la vârsta la care îşi dezvoltă personalitatea şi relaţiile interumane, astfel că măsura separării lor este de natură să îi înstrăineze şi să afecteze pe termen lung relaţiile personale dintre fraţi. Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că o astfel de măsură trebuie luată doar în mod excepţional, când există motive întemeiate care să o justifice.
În cauză, argumentele invocate de recurent în acest sens nu subzistă, între cei doi copii fiind o diferenţă mică de vârstă, iar relaţiile dintre ei sunt afectuoase, în acest sens existând şi confirmarea părţilor. De asemenea, în faţa instanţei de recurs, cu ocazia ascultării sale, fetița a arătat că vrea să locuiască cu fratele său.
Cu privire la preferinţa minorului pentru tată, respectiv poziţia exprimată raportat la mamă (că este un nimeni pentru el şi că nu o va iubi, indiferent dacă va locui cu ea sau cu tatăl său), acestea sunt nefireşti pentru un copil de această vârstă, denotând influenţe din mediul actual, care nu pot fi considerate benefice pentru o dezvoltare armonioasă a psihicului minorului pe viitor şi nu pot fi avute în vedere pentru a justifica reformarea hotărârii atacate.
Este evident că minorul este influenţat de persoanele cu care locuieşte în prezent şi care nu par a fi apte să realizeze efectul pe termen lung al inoculării unor astfel de sentimente asupra psihicului unui copil influenţabil.
De asemenea, nu sunt fireşti preferinţa tatălui pentru băiat şi dezinteresul faţă de fiica sa, nefiind în interesul nici unui copil diferenţele de regim între fraţi, care pot conduce la deteriorarea relaţiilor dintre aceștia. Ca atare, se impune a conchide că tribunalul a decelat corect interesul minorilor, la stabilirea domiciliului acestora la acelaşi părinte.
În ceea ce priveşte părintele la care se va stabili domiciliul celor doi copii, se impune a constata că ambele părţi au condiţii materiale pentru creşterea copiilor, însă doar mama manifestă disponibilitate în acest sens, tatăl dorind doar băiatul. Martorii audiaţi au relevat aspecte din viaţa de cuplu şi din atitudinea părinţilor faţă de cei doi minori, din care rezultă că, la acest moment, este în interesul copiilor să fie încredinţaţi spre creştere şi educare mamei, care prezintă garanţii materiale şi morale că le va asigura o dezvoltare armonioasă”.
