Vă place… capra de oraş?

Chiar aşa, vă place capra de oraş? Că mie nu, chiar deloc. O întâlneşti prin cartierele Timişoarei, dar am zărit-o zilele astea şi prin centru. E cam bezmetică de felul ei, nu-şi mai ştie exact nici rostul, nici originile şi, dacă e s-o zicem pe-a’ dreaptă, habar nu are dacă e asociată zilelor ce preced Crăciunul sau acelora din preajma Anului Nou.

Cert e că, plină de elan, se porneşte să circule prin târg împreună cu alaiul ei de tuciurii înarmaţi cu alămuri, sau cu tobe, sau şi cu unele, şi cu celelalte, într-o devălmăşie în culori bălţate, manifestându-se sonor şi cacofonic întru slava unei tradiţii reinventate într-o… pană acută de inspiraţie.

Ea, capra, personajul central al poveştii, seamănă doar la chip şi apucături cu strămoaşa ei rurală, arhaică, pitorească şi cum o mai fi fost ea odată, când era bunica fată. Are fălci de lemn din care clămpăne voios a sărbătoare şi dansează pe loc, cu foc. Doar că, orăşenizată, poartă o mantie de… hârtie creponată, urâtă nevoie-mare sau, şi mai rău, una din beteluri „made in China”.

Problema nici n-ar fi ea, cât anturajul dubios în care se învârte, la figurat, dar şi la propriu. E vorba de personajul colectiv alcătuit din aşa-zişi artişti care chinuie de zor nişte instrumente muzicale nevinovate, opintindu-se să le convingă să cânte ceva de sezon.

Poate o colindă, poate vreo piesă populară bănăţeană, poate, dacă epuizează prea repede repertoriul, niscaiva „Gingle bells”. În fond, nici nu prea contează. Nu întotdeauna se distinge clar melodia, dar mesajul se transmite oricum.

Formaţia, recte caprina & co., se plasează strategic între blocuri, într-o intersecţie cu acustică bună, iar vacarmul – pardon, spectacolul – poate să înceapă. Ideea e ca, atunci când simţi că-ţi vâjâie urechile şi dai în neurastenie, să-ţi aduci aminte că eşti creştin, e Crăciun, tradiţie… bla, bla, bla, şi să-i omeneşti pe urători cu ceva parale. Bun, s-ar putea să le dai impresia că-i plăteşti ca să tacă sau s-o ia din loc, dar nu-i nici un bai.

Scoţi bănuţii din buzunar oricum, sperând ca buclucaşa fiinţă înveşmântată în hârtie şi beteală să… mă rog…. „ţa, ţa, ţa” cât mai departe de domiciliul tău cu întreţinerea plătită la zi. Poate chiar ai vreun duşman pe strada următoare şi ţi-ai dori să tresalte din somnul dulce al unei după-amiezi libere de mare praznic în zvon de dube, trâmbiţe, tromboane şi alte asemenea.

Îţi aduci aminte, cam târzior, într-un sfârşit, că eşti creştin, Crăciun, tradiţie şi că nu-i frumos să te gândeşti, tocmai într-un asemenea moment, la… capra vecinului. În fond, cu ea n-ai nimic de împărţit. Doar cu cealaltă, de oraş, care-ţi face creierii să zdrăngăne. Închizi fereastra bine, binecuvântezi virtuţile termopanului şi-ţi vezi de-ale tale. Până când ţi se face un dor aşaaa, brusc şi sfâşietor, de colinde. Da, cu Hruşcă şi Fuego.

FOTO: jurnalul.ro


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns