Antonie Mihuți a primit ordinul de plecare pe front și, împreună cu alți camarazi, s-a urcat în trenul care mergea la Odessa, unde a stat o lună. Era în luna februarie a anului 1941, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
”Acolo rușii au dat atacul, treceau gloanțe pe langă mine, dar pe mine m-a ferit Maica Domnului, am avut la mine o foaie din Visul Maicii Domnului”, și-a amintit veteranul de război care a împlinit, zilele trecute, un veac de existență.
CITEȘTE ȘI: Bătaie între elevi la Liceul Teoretic ”Jean Louis Calderon” din Timișoara
Domnul Mihuți a fost vizitat, cu acest prilej, de autoritățile cărășene în comuna Marga, acolo unde a sărbătorit centenarul alături de copii, nepoţi, strănepoţi, stră-strănepoţi, dar şi de membri ai comunităţii în care s-a născut.
Încercata sa existență a fost marcată de evenimentele pe care le-a trăit în marea conflagrație: ”După ce s-a rupt frontul, armata română a intrat în retragere, dar nu am ajuns până la graniță. Am fost urmăriți și ne-au prins hoardele rusești, ne-au luat prizonieri și ne-au dus în Siberia. Acolo am stat cinci ani în care am fost dispărut, abia după patru ani ne-au dat o carte poștală să scriem acasă. În tot acest timp ne-au mutat în 14 lagăre. Dacă eram slăbiți de foame și de frig și nu puteam să mergem la lucru, primeam bătaie în loc de mâncare, și aia mizerabilă”.
În mijlocul terorilor şi suferinţei, credinţa a fost singura care l-a ajutat să meargă mai departe, chiar şi atunci când totul părea lipsit de speranţă: „Dumnezeu mi-a ajutat de am supraviețuit. Când, într-o dimineață, a venit comandantul, ne-a dat haine mai bune, ne-a spus să ne îmbrăcăm, să ne luăm tot ce avem și să mergem la gară. Nu știam de ce, nu ştiam nimic. Apoi ne-a urcat în tren și ne-a spus: mergeți acasă. Atunci, mare bucurie, am ajuns în sfârşit acasă. Aveam 45 de kilograme, dar mi-am revenit până în primăvară. M-am angajat ca merceolog la cooperație, apoi m-au pus președinte, de unde am ieșit la pensie în anul 1987”.
