Strada Dunărea

Trece, dintotdeauna, la un moment dat, chiar la doi pași de Bega. Cine i-a dat numele, sigur a vurt să-i prevadă, botezând-o așa, și o anume măreție. Și, uite, că o are. Acum trăiește o nouă poveste. Reîntinerește. Ion Avrămuț, așa a vrut să facă soarta cu el, nu poate călătorii pe distanțe lungi. Și stă, casa lui e în buza străzii, și privește cum artera aceasta principală din Ghiroda se pregătește, pentru încă un veac, să mai existe. Poate nu ați avut bucuria să vedeți cum se naște o stradă și nici să fiți martori la redobândirea trăiniciei pentru multă vreme.

O stradă, când se înființează, este chemată – nu este o simplă metaforă – de câțiva oameni care-și ridică primele case într-o zonă neumblată. Prima dată, ceea ce devine stradă, sunt doar niște urme lăsate pe pământ, apoi, când locuitorii din zonă se înmulțesc, se pune piatră, cât să se circule, sub semnul provizoratului și, după un alt timp, artera se definitivează.

Sunt puțini cei care, prin vreme, i-au fost martori în fiecare etapă. Ea va intra, când este gata, în obișnuință. Dar dacă ești martor, pentru a doua oară, la devenirea unei străzi, înseamnă că ai străbătut destul timp și, iarăși, e un rar motiv de bucurie.

Strada Dunărea reîntinerește, după cele mai noi standarde și se pregătește să ducă, încă un veac, măcar, călătorii în aceeași direcție. Că pentru asta s-a ivit, chemată de cei care o străbat dintotdeauna. În curând, lucrările, ample, sunt gata. Este greu de știut cum se va întâlni cu celălalt capăt al veacului. Ce vor zice contemporanii ei de-atunci – despte tot ce se întregește acum, canalizare nouă, ”ascunde” noianul de cabluri care împânzeau, parcă, văzduhul, trotuare largi, pistă, intrări în curți – este greu de intuit. Cei de acum știu, însă, că viețuiesc pe una dintre cele mai moderne artere din urbe. Arteră care, și asta trebuie reținut, se oprește exact în locul unde călătorul este anunțat că lasă în urmă Ghiroda și tocmai a intrat în Timișoara.

N.A. Merg, în zi de duminică, să fac o fotografie la fața locului. Un câine, să arate încă o dată stăpânului că își face treaba, mă ia imediat în primire, latră, latră… Iese în stradă o femeie. Privește cu un pic de suspiciune, asta poate și din cauza aparatului de fotografiat. Ea stă pe strada Bega, dar are casa, e ultima pe partea stângă, chiar la doi pași de șantier. De la dânsa aflu că strada Dunărea, acum exact patru decenii, era doar o cărare de pământ. ”Știu precis, zice femeia, că atunci am născut-o pe fiică-mea. Era un drum rău, când a venit salvarea să mă ducă la maternitate nici nu a intrat, am mers pe jos, cum am putut, până acolo, la capătul podului…”

Pe troturul celălalt, înaintând mai greu, o femeie, poartă doliu, duce în mână un bughet de flori. Calcă mai mult cu privirea-n pământ, e însingurată, se duce doar cu ea. Sigur, zi de duminică fiind, vrea să ajungă, după rânduială, la cimitir!