Ce facem cu România?

Câți dintre cei care ne conduc astăzi și-au pus măcar într-o dimineață, pe stomacul gol, această întrebare? Și dacă și-au pus-o și au zis că fac și dreg, nici măcar nu au mișcat un deget. Iar când l-au mișcat, au făcut-o doar ca să-și mărească lefurile, pensiile nesimțite, mitele, pentru ei și clientela lor politică.

În aceste condiții, am ajuns, după aproape trei decenii de autodistrugere și jaf la scară mare, să ne întrebăm ce se întâmplă cu țara în care trăim.

Copiii ne pleacă pe capete ca să muncească în alte țări. Ne pleacă și soțiile, ca să îngrijească bolnavi și bătrâni din Occident. După tot acest exod, a cărui amplitudine nu o poate măsura nimeni, România a devenit o țară cu localități golite de populație, tot mai îmbătrânite și fără speranțe.

Mi-a rămas în minte imaginea unui bătrân, care, seara, după asfințitul soarelui, stătea pe banca de la stradă cu vecinii, ca să le treacă mai ușor urâtul. Dar omul era de multe ori absent la discuția care se încingea, pentru că trăgea cu ochiul spre cele două capete ale străzii din care ar fi putut să-i sosească unul sau altul dintre copiii săi, stabiliți în colțuri diferite de țară.

Astăzi, cei mai mulți dintre seniori, rămași singuri prin casele din sate, prin apartamentele lor de bloc din orașe, speră ca la sfârșit de săptămână să-și poată vedea copiii și nepoții pe ecranul vreunui laptop, pe care aceștia i l-au făcut cadou.

În prezent, companiile străine și nu numai din România se confruntă cu o lipsă tot mai acută de forță de muncă. Aproape că nu se ocupă nimeni la nivel central de găsirea unei soluții la acest fenomen care cuprinde economia, diminuându-i performanțele.

Să nu spună cineva că programul inventat de guvernanți pentru Diaspora – RePatriot –, care sprijină câteva sute de conaționali să-și înceapă o afacere acasă, va însemna mare lucru. Va fi ca o picătură de apă pe o câmpie pârjolită de secetă.

Am văzut recent o hartă în care expații noștri reprezintă primul grup etnic ca mărime în țările lor europene de destinație. De altfel, după Polonia, țara noastră este cel mai important furnizor de forță de muncă în UE.

Deci românii sunt printre cei mai numeroși pribegi ai zilelor noastre, peste 3,5 milioane fiind numărul expaților conaționali. Recent, o știre spunea că mai-marii zilei (Iohannis, Dragnea, Tudose) și-au dat mâna ca să primească refugiați pentru a da astfel un răspuns problemei deficitului de forță de muncă.

De ani de zile se discută în plan local despre aducerea de lucrători din țările vecine la diferite unități de producție din vestul industrial al țării. De întâmplat însă nu s-a întâmplat nimic. Nici reglementarea care limitează numărul străinilor care primesc permise de muncă în România la 5.500 de persoane anual nu ajută în vreun fel, ci doar încurcă. Mai ales că prevede că aceștia nu pot fi angajați cu o leafă mai mică decât salariul mediu brut pe economie!

Românii însă pot munci acasă cu doar 1.450 de lei lunar brut sau chiar cu mai puțin, în condițiile în care cei cu contracte part-time trebuie să achite contribuții sociale obligatorii la nivel de salariu minim brut pe economie pentru normă întreagă. Nu este această atitudine o invitație ori un îndemn puternic ca românii să ia drumul pribegiei, în speranța unui job, oricare ar fi el, dar cu câștig decent?

Ce facem însă cu jalea de acasă, cu satele și orașele pustiite și fără viitor? Ce facem cu România, dacă nu e prea mult că întrebăm?


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

2 Răspunsuri “Ce facem cu România?

  1. @ Rebel: La care lege te referi? Ca tot ei fac legile, si le fac pe placul lor, nu al poporului. UE am vrut, asta am capatat.

  2. Vai,cat de adevarat este ce ati scris!Tradatorii de neam si tara care ne conduc spre disolutie trebuie sa raspunda in fata legii pentru faptele lor!

Lasă un răspuns