Amintiri din Timişoara anilor ’50…

amintiri

Portret de familie: profesoara, avocatul şi cei trei copii ai lor

Odată cu anii, se adună şi amintirile, iar în preajma sărbătorilor de iarnă nu-i chip să nu-ţi vină-n gând… zăpezile de altădată. Şi bucuriile copilăriei. Ale lui Mircea Belciu, profesor pensionar şi cel mai longeviv director de şcoală din Timş, sunt încă vii şi limpezi. Ni le împărtăşeşte cu bucurie, spre luare aminte, aducând în prezent imagini alb-negru, ca acelea din vechile albume de familie…

În meniu, răbdări prăjite

„M-am născut la Timişoara, în 1940. Locuiam deasupra restaurantului <<Sinaia>> din Iosefin şi eram bun prieten – şi vecin – cu copiii marelui compozitor Sabin Drăgoi şi cu Timotei Ursu, cel care avea să devină mai târziu un regizor celebru. Ne vizitam, ne petreceam împreună zilele de naştere… Mă amuz amintindu-mi cum, la un moment dat, am întârziat la una dintre sindrofii, iar gazdele mi-au spus că de mâncare pentru mine au mai rămas doar răbdări prăjite. Nu ştiam ce fel de <<meniu>> e ăsta, aşa că, spre hazul tuturor, am cerut să fiu servit cu… bunătăţile respective”, istoriseşte fostul dascăl.

Mircea BelciuSărbători cu marmeladă la ladă şi Iordan prin cartiere

„Cei de azi nu prea pot să-şi imagineze cum se trăia în România anilor ’50. Tatăl meu, avocat, şi mama, profesoară, abia reuşeau să ne crească pe noi, cei trei copii ai lor. Pâinea – neagră – se dădea doar pe cartelă, iar la capitolul dulciuri ne îndestulam cu marmeladă roşie. La calup, în lădiţă de lemn. Anual, din salariile modeste ale părinţilor, se cumpăra şi un porc de o sută de kilograme, care trebuia să ajungă pentru cinci persoane, vreme de câteva luni”, continuă el, zâmbind, peste timp, propriei copilării.

O evocă în prag de Bobotează şi ne povesteşte cum mergea cândva cu Iordanul.

„Când eşti mic, nu prea bagi în seamă lipsurile. Ele ţin de lumea adulţilor şi a responsabilităţilor, una în care tu nu ai păşit încă. Poate de aceea, privindu-le cu ochii de azi, sărbătorile de demult par tare frumoase. Gravitam mereu pe lângă biserica din Iosefin, unde, ce-i drept, aveam treabă. Trăgeam clopotele, băteam toaca, eram diac pe la înmormântări şi mi-era tare drag. Mi se părea mie că sunt roluri importante, că mi se acordă încredere. Şi mergeam şi cu părintele, cu Iordanul, pe la casele oamenilor. Era preotul, cantorul şi mai eram noi, băieţii. Ne duceam prin cartierele mărginaşe ale oraşului, pe la familii mai puţin avute, dar extrem de primitoare”, spune Mircea Belciu.

O căciulă pe post de câştig şi-un loden verde

„Tare mândru am fost când, după un asemenea periplu, am reuşit să strâng bănuţi suficienţi cât să-mi cumpăr… o căciulă. Ştiu şi acum suma – trei sute de lei – , nu era deloc puţin pe vremea aceea. Ţineam neapărat să folosesc chibzuit câştigul, mai ales că muncisem pentru el, cântasem în rând cu cantorul, în fiecare casă, <<În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…>>, cât mă ţinea glasul. Şi voiam să-mi iau musai <<clăbăţ>>, cum zic bănăţenii, unul ca al lui tata. Adică o căciulă din blană de miel, de un gri brumăriu. Şi, fiindcă veni vorba de vestimentaţie, fac parte din generaţia care a purtat loden, un soi de pardesiu-palton trei-sferturi, foarte popular în epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Al meu era verde, moştenit de la frate-meu şi… cu mânecile roase. Am dus-o greu, dar părinţii noştri ne-au dat pe toţi la studii. Şi, pentru că memoria e mereu selectivă, îţi rămân în suflet doar clipele minunate, atmosfera aceea a sărbătorilor de odinioară. Nici nu mai ştiu dacă le-am trăit sau doar le-am visat”, povesteşte profesorul, surâzând nostalgic.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

3 thoughts on “Amintiri din Timişoara anilor ’50…

Lasă un răspuns