Reprezentanţii Muzeului Naţional al Banatului îi invită pe iubitorii de istorie locală să călătorească în timp prin Timişoara interbelică, de data aceasta către o destinaţie… deocheată. Deocheată, dar nu mai puţin fascinantă.
”Sari-Neni este numele celui mai cunoscut bordel timişorean dintre cele două războaie mondiale, aflat în cartierul Elisabetin, la intersecţia străzilor Romulus şi Odobescu. Proprietara acestuia era Földessy Charlotta (Şarlota). Ea se îngrijea ca cei care trec pragul casei de toleranţă să nu ducă lipsă de nimic.
Stabilimentul, unul de lux, avea la intrare tradiţionalul felinar roşu. Sub paravanul unui restaurant cochet şi intim, domnii epocii găseau aici tot ceea ce îşi doreau, astfel încât se întorceau cât de des puteau. Despre serviciile practicantelor amorului tarifat se spune că erau impecabile, iar oferta era prezentată în albume cu fotografii realizate cu mult profesionalism. Angajatele cântau la pian şi erau specialiste în arta conversaţiei, iar clienţii puteau alege după preferinţe compania uneia sau a alteia dintre prostituate.
Restaurantul ”Intim”
<<Era un restaurant, fetele cântau la pian, se făcea conversație, abia apoi se urca în camere>>, relatează istoricul Ion Hațegan. Azi, ajunși bunici sau străbunici, unii dintre foștii clienți ai stabilimentului rememorează serviciile <<ireproșabile>> din tinerețea lor.
Sari Neni avea întotdeauna pregătite pentru vizitatori două meniuri <<a la carte>>: unul cu de-ale gurii, și altul cu cocotele imortalizate de fotografi celebri, în posturi erotice. După naționalizare, locul a transformat în bufet, iar după Revoluție, sub numele <<Intim>>, s-a redeschis ca restaurant și hotel.
Relatările unui fost angajat
<<Pe vremea mea, bucătari erau Barna baci și Staindart Miși, ospătari erau: Urcan Cornel și fratele său, Gusti , Bebe, Pitiu, un ospătar ungur, dar nu mai știu cum îl chema, Vasile, eu, Lele Micu. Orchestra era condusă de maestrul George la vioară, care venea la masă și îți cânta la ureche, la bufet era o doamnă unguroaică (Eli).
Împreună cu Lele, în primăvara lui 1969, am deschis terasa din fața restaurantului, și tot atunci a apărut și berea în sticlele de 0,5 l, în lăzi din plastic. În subsolul clădirii, sub restaurant, erau magaziile și cele trei vestite separeuri: șah, țărănesc și protocol. Erau frumoase, discrete și mult folosite.
După închidere, la miezul nopții, personalul (ospătarii) rămânea în prima încăpere sub blana de urs, la una mică sau un șpriț de Jidvei (sticla cu harta pe etichetă) Feteasca. Și ceva de mâncare. Erau vremuri faine, cu mulți clienți (mulți sârbi veniți la bişniț) și cu mulți bani.
În podul clădirii țineam cârnații, șuncile și slăninile pe care le făceau bucătarii noștri. În Restaurant se servea la gheridon și se făceau tranșări, flambări și gustări calde la spirtieră. Serviciile erau perfecte. Se putea face comparații cu cele din marile restaurante franțuzești.
Aveam de toate: mușchi de vită, mușchiuleț de porc, morun, icre negre, icre de Manciuria (roșii) și tot felul de băuturi fine:coniacuri, lichioruri, vinuri, șampanii, dar și cafele și multe deserturi fine și de calitate, unele dintre ele flambate și servite la gheridon. În acea perioadă aveam și multe sortimente de țigări străine: Kent, Pall Mall, Ariel (mentolate), dar și românești: Snagov, Amiral.
Aveam lenjerie de bună calitate, obiecte din inox și porțelan>>, povestește Constantin Ioan, angajat în perioada 1968 -1969 la restaurant.
Clădirea în discuție ocupă poziția 63 în Lista Monumentelor Istorice din 2015”, specifică reprezentanţii MNaB. ( Foto wikipedia, expoziția ”Spotlight Heritage: Elisabetin, o lume într-un cufăr”, 2020).
