„Am săpat peretele cu furculița și cuțitul! Gaura din zid am acoperit-o cu un poster cu Lepa Brena!…”

”Fără nume și fără imagini. Vor spune acum că sunt <<călăuză>>”, îmi spune omul care în 1988 a trecut fraudulos în Iugoslavia, jucând o ruletă rusească cu grănicerii, dar și cu articolul 245 din Codul Penal al Republicii Socialiste România ce pedepsea cu închisoarea aceste ”infracţiuni contra autorităţii”.

E unul dintre cei peste 100.000 de români – conform statisticilor oficiale ale Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi – care au cerut, între 1969 şi 1989, azil politic în Occident. Un impulsiv ghinionist care a rămas, în cele din urmă, ”încarcerat” pe viață la Grăniceri. A fugit de CAP, dar a ajuns, în cele din urmă, să lucreze pământul. ”V-a ieșit ceva?”, întreb. „Ochii!”, spune omul și râde amar.

 

A visat toată tinerețea să ajungă în Vest

Înainte de Revoluție, transfugilor li se spunea frontieriști. Mulți dintre aceștia își forțau soarta încercând să ajungă în Vest prin fosta Iugoslavie. Satul Grănicieri al comunei timișene Giera, aflat la o aruncătură de băț de sârbi, era păzit straşnic de soldați.

Dar ”Frontieristul” din Grăniceri a visat întreaga tinerețe să ajungă în Occident, mai precis în Germania și aproape zece ani și-a pregătit calea. O întâmplare neprevăzută l-a făcut însă să treacă granița cu câteva luni înainte.

”Soldații m-au văzut stând de vorbă cu unii care voiau să plece în seara respectivă. Mi-a fost frică să nu am apoi probleme cu autoritățile. M-am îmbrăcat lejer. Era vară. În iulie 1988. Am luat doar buletinul și certificatul de naștere, pe care le-am pus într-o punguță pe care mi-am legat-o de picior cu leucoplast. Aveam soție și doi copii. N-am luat nici o poză cu mine. Am plecat cu ce era pe mine. La ora 12 noaptea am ieșit pe ușă și în zece minute eram în Serbia”, îşi aminteşte ”Frontieristul”.

 

”Am dat din mâini de două ori și eram dincolo”

”Malul Timișului era, la vremea aceea, plin de sârmă ghimpată și de rachete sau lansatoare luminoase. Erau și grănicerii și câinii… Mi-era frică. Am mers la casa fostului președinte de CAP, unde mai locuia doar mama sa. Am trecut prin grădina ei și la doi metri în capăt era gardul înalt de sârmă ghimpată. L-am tăiat cu cleștele și… drept în Timiș! Râul are circa cinci metri lățime în zona asta. Am dat din mâini de două ori și eram dincolo”, povesteşte ”Frontieristul”.

 

Comisarul Fulio

”Când am ajuns în Iugoslavia am stat de la cinci dimineața și până la zece noaptea într-un lan de porumb. De sete, am mâncat morcovi. Apoi am mers la Zrenjanin și am luat autobuzul de Beograd. Ei, dacă spuneai Belgrad, o încurcai. Puteai rămâne fără dinți în gură. De acolo, cu acceleratul am ajuns la Ljubljana, apoi cu un alt autobuz spre Maribor, iar de acolo, pe jos, 20 de kilometri. Când să trecem în Austria, ne-au prins grănicerii sârbi și am fost închis 21 de zile la Maribor. Aveau acolo o bucătărie cum nici la restaurantul de la Continental nu era atunci! Primeam prăjituri, struguri, banane… După aceea însă, am fost trimis în lagărul Națiunilor Unite de lângă Beograd, pentru că un prieten din Germania mă anunțase acolo. După alte 16 zile mă aflam în fața comisarului Fulio. Dacă nu treceai de el, te întorceau înapoi la Stamora. La interviu am spus de traiul rău de acasă și am dat-o și cu biserica, fiindcă el era neoprotestant. Așa am trecut”, arată ”Frontieristul”, care mărturisește că a plecat din România pentru că ”toți proștii îți dădeau ordine și nu aveai decât dreptul la muncă și la tăcere”.

”După interviu, au spus că mă trimit în Ungaria în primăvară. Era mult timp de așteptat, iar eu voiam să ajung în Germania. Eram cazat la Hotelul Avara din Beograd, iar pe patru noiembrie am plecat cu internaționalul de Frankfurt, ascuns în podul trenului”, își amintește ”Frontieristul”.

 

Curat ghinion!

”Era trei dimineața și la opt trenul ar fi trebuit să fie în München. Cu câteva zile înainte, aproape de granița cu Austria, în actuala Slovenie, avusese loc o crimă, iar soldații au căutat peste tot în tren. Ne-au găsit. Spuneau că e prima dată când caută în podul trenului! Am avut ghinion. Am fost închiși apoi 16 zile la Radovljica. Atunci am încercat evadarea”, rememorează omul.

 

Evadare eșuată

”La Radovljica, eram 14 români în două camere. Am săpat peretele cu furculița și cuțitul și am pus cărămizile în colțurile patului, pentru că gardienii nu verificau decât la mijlocul saltelei. În două zile le ghiceai obiceiurile. Gaura din perete am acoperit-o cu un poster cu Lepa Brena. A mers bine până am ajuns la tencuială. Nisipul și resturile le aruncam la toaletă, că aveam un instalator cu noi care știa cum să evităm înfundarea acesteia. Mai luam nisip și în buzunare și îl goleam în curte. La tencuială însă ne-am blocat. Dacă picau resturi afară le-ar fi văzut gardienii care aveau geamul chiar dedesubt. Dacă ne venea ideea salvatoare la timp, evadam, escaladam gardul care era la o distanță de cinci metri și forțam iar granița”, spune „Frontieristul”.

 

Din nou la Grăniceri

”Pentru că încercasem să trec granița ascuns în tren și nu am așteptat să fiu dus în Ungaria, am ieșit de sub protecția Națiunilor Unite și îmi pierdusem drepturile conferite de carnetul albastru. Trebuia să mă întorc înapoi. Ne-au adus pe la Stamora-Moravița. Pe drum ne-a venit ideea că trebuia să dăm tencuiala cu pâine înmuiată în apă și cu ajutorul unei cârpe am fi strâns resturile și am fi putut evada. A fost însă prea târziu. Am ajuns la Timișoara și apoi acasă, condamnat zece luni la locul de muncă”, oftează ”Frontieristul”.

 

”A fost aventura vieții mele”

”A venit Revoluția și am fost dincolo în vizită, dar n-am rămas. Nu mai avea farmec. Nu mai aveai același statut și nici ajutorul aferent. Apoi, am crezut că și aici va fi bine. A fost aventura vieții mele. Îmi pare rău că n-am reușit…”, spune omul și tace. E ”Frontieristul” care a rămas prins la Grănicieri.