Echipajul format din timişorenii Emanuel Resiga şi Denisa Drăghici a încheiat Raliul Argeşului ducând o luptă contra-cronometru nu doar în probele competiţiei, ci şi pentru a remedia, în cursul unei nopţi, avariile unui accident
„Oboseala, ciuda, amărăciunea, nervii, neputinţa, un cocktail de sentimente care te îndreaptă spre abandon”
„Ne întrebăm de ce ne-am sacrificat… Din pasiune? Ruşinea faţă de eşec? Pentru satisfacţia de a duce un lucru până la capăt?”
Raliul Argeşului, prima etapă a Campionatului Naţional de Raliuri, a însemnat o adevărată luptă contra-cronometru pentru echipajul timişorean format din pilotul Emanuel Resiga şi copilotul Denisa Drăghici.
Cei doi au luat startul, la fel ca în anii trecuţi, la Rally 2, o întrecere automobilistică ce se adresează sportivilor cu bugete reduse, presupunând costuri mai mici de participare.
În cazul acestora, duelul cu secundele din runda inaugurală s-a desfăşurat nu doar pe probe şi pe traseul creionat de organizatori, ci şi într-un service, pe toată durata unei nopţi.
O defecţiune tehnică apărută la maşina de concurs, un Citroen Saxo înscris la clasa A1, unde limita capacităţii cilindrice este de 1.600 cmc, a dus la ieşirea lor în decor, mai exact în balizele care protejau spectatorii.
O bucşă a cedat şi a afectat sistemul de direcţie. Ce a urmat a povestit Emanuel Resiga pentru site-ul autostiri.ro…
„Toată lumea a fost în regulă, iar urmele impactului, la o primă evaluare, păreau a fi de reparat. Însă pentru noi, cei de la Rally 2, doi oameni şi patru mâini, nimic nu e simplu, mai ales într-un timp scurt, sub 12 ore, pentru a putea lua startul în Super Rally. Acesta poate fi momentul când mă întrebaţi: <<De ce vrei să mai iei startul?>>. Asta ne întrebăm şi noi acum. De ce ne-am sacrificat? Din pasiune? Doar pentru satisfacţia de a duce un lucru până la capăt? Ruşinea faţă de eşec? Îndrumaţi de organizatori am lăsat maşina într-o zonă sigură, în interiorul probei, şi am fugit spre parcul de service. Transpiraţi, supăraţi, cu gândul la timpul care parcă fugea de noi am luat maşina personală, care este şi maşină de asistenţă tehnică, şi mașină de recunoaşteri, şi am plecat să luăm repede platforma, pentru că fiecare minut contează în timpul rămas pentru reparaţii. Ne-am întors la SS, navigatoarea a plecat să caute, să adune bucăţile de piese rupte de prin public (far, aripă, bară). Ce suvenir mai frumos poţi să ai de la un raliu? Din păcate nu avem loc să cărăm cu noi şi elemente de caroserie, doar <<rally-scotch>> din care poţi să încerci o reconstruire a elementelor afectate. În acest timp am dat foarte multe telefoane pe la dezmembrări găsite pe OLX şi pe la alţi prieteni din parcul de service în speranţa că voi găsi sa cumpăr elementele lipsă, defecte la ora aia târzie. Proba s-a terminat şi am fost lăsaţi să intrăm cu platforma să luăm maşina. Am decis să schimbăm acolo braţul dreapta faţă pentru a putea să o urcăm pe platforma. S-a întunecat, jandarmii îşi strângeau gardurile, iar noi nu aveam încă o evaluare corectă a urmelor lăsate de impact. Între timp, mai mulţi colegi din familia Rally2 precum şi prieteni locali s-au interesat de gravitatea incidentului şi ne-au oferit serviciile, în cazul în care aveam nevoie. Am schimbat braţul şi am plecat către garaj. Era deja ora 23. Destinul îţi oferă o cale pe care să mergi, însă ajungi la o intersecţie şi nu ştii dacă vei continua sau te vei opri. Acesta a fost momentul când spiriduşul bun a intervenit pentru noi. Marinovici, un om pe care nu l-am văzut până atunci, ne ştiam doar de pe pagina de socializare, ne-a dus la un prieten de-al său, Dudu, un pilot de drift, la casa părinţilor săi. Acesta ne-a pus la dispoziţie garajul său şi aparatura necesară. Deşi impactul a fost mediu, cu distrugeri ce păreau a fi de reparat la o primă evaluare, am constatat cu stupoare că aveam atât cutia spartă (carcasa fisurată), cât şi o bieletă îndoită şi un mic joc în caseta de direcţie. Gaura din cutia de viteze a devenit prioritatea numărul unu şi provocarea era acum să găsim o cutie de schimb sau un sudor care să ştie să lucreze în aluminiu şi să fie disponibil pentru această operaţiune pe timpul nopţii. Aici am avut unele dintre cele mai interesante şi frumoase probe speciale: proba sufletului, a altruismului, a camaraderiei, a soluţiilor şi a lucrului contracronometru. Îmi era ruşine faţă de părinţii lui Dudu, care ar fi trebuit să se odihnească, însă zgomotul produs de tabla îndreptată, de flex, de lucrul din atelier nu i-a deranjat. Ne-au spus că ne înţeleg, că sunt obişnuiţi, că sunt implicaţi în susţinerea băiatului lor în competiţiile de drift. Au trecut două ore de când eram în atelier iar navigatorul meu era pe baricade, deşi ar fi trebuit să se odihnească, să fie pregătită pentru startul şi traseul zilei următoare de concurs. După ce am tăiat, îndreptat, lipit, cosmetizat, într-un final, destul de târziu, tot cu ajutorul celor din Piteşti am găsit nişte băieţi care au ştiut să seteze corect aparatul de sudură. Am încercat calea scurtă, să sudăm bucata lipsă pe cutie, aşa, montată pe maşină, dar faptul că nu am avut spaţiu pentru a degresa eficient zona ne-a determinat să dăm jos cutia de pe maşină. O operaţiune care ne-a mai scurtat din timpul avut la dispoziţie pentru remedierea daunelor… Am reuşit să terminăm, o oră mai târziu, sudura cutiei de viteză. Am montat cutia pe maşină, i-am pus ulei, care a început să se prelingă mult peste o limită acceptabilă… A fost un moment dureros, un moment în care-ţi vine să laşi totul baltă, să renunţi. În mintea mea rezona lozinca <<never give up>>! Uşor de rostit, greu de trăit! A fost un moment greu, plin de incertitudini, de întrebări fără răspuns, am fost la un pas să cedez. Oboseala, ciuda, amărăciunea, nervii, neputinţa, un cocktail de sentimente care te îndreaptă spre abandon. Susţinerea celor care ne-au ajutat a fost impresionantă. Împreună cu aceşti oameni am recurs la soluţii de compromis. Am început resuscitarea cu silicon, poxipol, am refăcut sudura şi am redus pierderea uleiului aproape 100%. La ora la care cocoşul anunţa o nouă zi, noi polişam caroseria cu scotch, refăceam unghiurile. După o noapte întreagă de tăiat, de bătut, sudat şi polizat, ne-am despărţit de aceşti oameni minunaţi şi de un cocoş răguşit. Nu pot decât să le spun şi acum un sincer mulţumesc! În afara mulţumirilor noastre nu au vrut să primească nimic. Gata, hai cu maşina în parcul de service! Năucită de oboseală, navigatoarea mea a încercat să fure câteva clipe de somn. Am plecat spre prima probă. Totul părea în regulă. La un moment dat ceasul care indica temperatura apei a început să devină nervos şi să ne arate culoare roşie, de parcă aveam semafoare la fiecare metru parcurs. Ce poţi să faci? Laşi disperarea la o parte, dai drumul la ventilaţie, te gândeşti să faci un sistem de stropitoare şi la finalul fiecărei probe să răceşti radiatorul forţat, te gândeşti că poate te ajută şi aerul care trece prin radiator de la viteză, dar gustul amar din gură nu poţi să-l înlături. Trecem de Curtea de Argeş şi începem să luăm sistematic denivelările şi gropile în braţe. Iar dacă vă gândiţi că am scăpat de dureri am să vă mărturisesc un lucru: caseta de direcţie a început să capete un joc accentuat. Surpriză? Am privit mâinile înfipte ale navigatorului în road-book. Am mers, am urcat, am coborât, am terminat raliul. Nu am câştigat nimic. Nu suntem campioni la o clasă sau grupă, nu suntem eroi pe YouTube şi nici măcar eroi la scara noastră! Şi da, fiind doar patru concurenţi la clasă, poate am spune cu mare fală că am ajuns la un pas de podium, am fost pe patru, dar nu, ar fi un adevăr mincinos, o afirmaţie care nu ne-ar face cinste. Adevărul este că am fost ultimii, nici nu aveam cum să fim pe altă poziţie în condiţiile în care am beneficiat de regula SuperRally”, a povestit cu multă emoţie, pentru autostiri.ro, pilotul timişorean Emanuel Resiga.
La clasa A1 de la Rally 2 s-a impus echipajul Tudose-Rogozan, urmat, în ordine, de echipajele Csato-Csilkos, Pesotchi-Radu şi Resiga-Drăghici.
Foto principală: Sursa foto: Ciprian Cristea (facebook.com/RpmRacingRo)
