Nenea Ştefan şi vioara lui… „nemţoaică”. A cântat alături de marele Efta Botoca, iar acum, la 87 de ani, trăieşte într-o sărăcie lucie

„Dumnealui e Ştefan. De loc, din Berzovia. L-am cunoscut în timp ce aşteptam tramvaiul, în Piaţa 700. Nu e Ştefan cel Mare, dar şi Ştefanul nostru a fost cumva mare în tinereţea lui. A cântat mult timp la restaurantul <<Lloyd>>. Om respectat. Le făcea mesenilor seara mai frumoasă, îi încânta cu talentul lui. Dar vremurile acelea au apus. Demult. Din motive pe care n-a mai apucat să mi le povestească din cauza plânsului care l-a podidit, iată-l pe străzile Timişoarei, la 87 de ani, încercând să ţină piept vieţii. <<Să nu piară de foame>>, spune… I-am lăudat sunetul viorii, şi asta l-a bucurat mai mult decât cornul cu şuncă şi caşcaval. E mândru de <<bucata asta de lemn fermecătoare>>, că l-a servit cu credincioşie atâta timp. E din Germania, <<nemţoaică>>, zice el”.

Aşa începe povestea unei timişorence inimoase, Ligia Ionese, care a ales vorbească despre bătrânul violonist întâlnit într-o zi de iarnă, să afle mai multe despre el şi să îndemne oamenii generoşi, prin intermediul unei cunoscute reţele de socializare, să-i dea o mână de ajutor. Recent, ea l-a vizitat acasă pe Ştefan Pintea, iar întâmplările trăite la Berzovia merită, şi ele, istorisite.

În căutarea violonistului din Piaţa 700

„Zic mereu: în viaţă, totul e un puzzle. Şi bine zic. Se face că planurile mele pentru weekend includeau oricum Gătaia, care e la doar câţiva kilometri de Berzovia, satul în care îmi spunea nenea Ştefan că locuieşte. Aşa mi se lipeşte de minte gândul ăsta de a merge să-l caut, şi numa’ nu-mi dă pace. Repet, tot ce ştiam e că sunt în căutarea unui anume Ştefan Pintea, din Berzovia. Atât. Încerc să vorbesc cu cineva de la primăria de acolo, să cer detalii, sun, dar nu răspunde nimeni. Stau eu aşa un pic în cumpănă, da’ zic <<lasă, ajung acolo şi-oi vedea ce-o fi>>. Nu ştiu ce se face sau cum se face în situaţii de-astea, dar m-am dus. Fără plan, că nu era plănuită <<excursia>>. Mă bucur pentru Mircea, care văd că e dispus să-şi pună la dispoziţie maşina într-o zi de sâmbătă, la 8 dimineaţa. Ne oprim noi la o benzinărie, luăm câte ceva şi gata, spre nenea cu vioara”, relatează Ligia Ionese.

O oprire la magazinul din sat

„Îmi vine o idee: hai să oprim la alimentara din sat; vânzătoarea trebuie să ştie ceva-ceva, că doar orice om mai trece pe la magazin să-şi ia măcar o pâine, măcar din când în când. Zis şi făcut. Oprim la magazinuţ, unde ne întâmpină o doamnă tânără, drăguţă. Așteptăm frumos la rând. <<Cu ce vă servesc?>>. Eu îmi tot caut cuvintele, nu le găsesc, aşa că zic ce-mi vine: <<Căutăm pe cineva, dar nu știu cum anume să dăm de persoana respectivă. E un domn în vârstă care cântă la vioară…>> Şi aici urma să spun şi cum se numește, dar exclamă ea înaintea mea: <<Aaa, domnu’ Pintea!>> Daaaa, el era!! Deja mă luminez complet, răsuflând uşurată la gândul că am înțeles bine că Berzovia se numeşte satul. <<Dar de ce îl căutaţi?>> Îi explic eu puţin contextul, iar ea mă întrerupe: <<Chiar în dimineața asta citeam pe Facebook ce a scris o fată despre el>>. (adică eu! Mă bucur pentru fiecare share, că uite, a ajuns vestea şi în Berzovia!). Îl laudă puţin pe bătrânel, spune că e foarte cumsecade, vine mereu şi glumeşte cu ea la magazin. Mai aflu că e singur, că nu are pe nimeni, că s-ar putea să nu accepte ajutor (<<fiindcă-i aşa, simţit, să nu deranjeze pe nime’>>), dar că sigur s-ar bucura să fie căutat”, povesteşte Ligia Ionese. Şi tot ea continuă…

O căsuţă centenară, un om şi o poveste

„Cu două fetiţe pe post de ghizi, ajungem la căsuţa cu pricina. Mov şters, mică şi strâmbă, aşa încât dă impresia că acuşica se dezarticulează şi se duce-n jos. Ne apropiem de poartă şi nenea Ştefan ne şi întâmpină. Ceva mai mic de statură decât mi-l aminteam, dar tot frumos. Doar încep să mă prezint şi să-i împrospătez memoria (ferm convinsă, totuşi, că nu-şi va aminti de mine), şi mă surpind când văd că îşi aduce aminte: <<Daa, ne-am întâlnit joi sau vineri!>> Stăm puţin la poartă şi, după ce ne binecuvântează pentru gestul nostru, intrăm în casă. <<Haideţi în căsuța asta a mea, care are mai mult de 100 de ani>>. Aşa şi arată (n-am făcut poze care să reflecte starea în care trăieşte bătrânul, pentru că n-am vrut să se simtă… examinat.)”.

Gazdă primitoare

„Intrăm în curtea sărăcăcioasă, apoi într-un semipridvor. Pe jos, peste tot, numai pământ. Da-mi place că ne cheamă cu inimă, fără să se scuze, cum se-ntâmplă adesea. Mircea trebuie să se aplece ca să intre pe uşă. Intrăm într-o cămăruță călduță. Icoane şi iconiţe răspândite peste tot. Un pat încă nefăcut (era prea de dimineaţă) şi o sobă încropită tot din pământ, ceva, nu mă pricep, dar de-aia micuţă şi dubioasă, care iese în relief din peretele de chirpici denivelat, zugrăvit în acelaşi verde estompat”.

Lemne de foc mai sunt, dar cam puţine

„Jos, lângă sobă, se odihneşte o grămăjoară de lemne tăiate mărunt de tot, ca pentru grătar, că oricum mai mari n-au cum să încapă. Ne eliberează repede două scăunele (Mircea răsuflă uşurat, fiindcă altfel ar fi trebuit să stea cu capul plecat tot timpul, să nu străpungă tavanul). Povestim. Râdem. Mă tot mir de faptul că, în ciuda condiţiilor mai mult decât rele, omul ăsta nu se plânge nici măcar o dată. Îl întreb cum stă cu sănătatea. <<Bine! Foarte bine! Eu nu mă simt de vârsta pe care o am>>. Îl întreb de lemne. Îmi zice că a primit două căruţe de la cineva, dar mai are o jumătate de căruţă (nu ştiu exact ce numește el <<căruţă>>). <<Şi apoi?>>, întreb eu. <<Vedem noi, mai tăiem ramuri din copac, ne descurcăm cumva.>> Fără să se lamenteze!”.

Papricaş… în numele lui Iisus

„Eu, tot uimită. Îl întreb ce mănâncă. În principiu, cartofi, că nah, carnea e mai scumpă, aşa că mai răruţ. Papricaş. Zice că-l face bun şi ne invită la masă, când mai trecem pe-acolo. Are o vorbă care-i place tare: <<În numele lui Iisus!>>. <<Tot ce fac e în numele lui Iisus>>, spune. Şi o şi demonstrează, ceva mai târziu. Primesc şi eu o iconiţă pictată pe lemn şi o carte de rugăciuni. Sunt ale lui, dar vrea neapărat să mi le dea mie în dar. În numele lui Iisus. Mai zicem una-alta, mai râdem (fiindcă e un om foarte plăcut, inteligent şi foarte <<pe fază>>, la anişorii lui), mai zâmbim. Remarc vioara atârnată de perete, nu foarte departe de sobă. În toată sărăcia aia lucie, vioara de un maro lucind fermecător pare de-a dreptul desprinsă din alt tablou. Îi împărtăşesc şi lui gândul meu plin de admiraţie. El ne asigură că o să ne şi cânte, după ce mai povestim. Informaţia mă linişteşte.”

Amintiri de la Lloyd, cu Efta Botoca şi Adrian vioristu’

„Cântă de la 11 ani, iar la restaurantul <<Lloyd>> a fost mult timp om de bază, în trupă faină, cu muzicieni cunoscuţi în branşă pe vremea aia. Mă întreabă dacă am auzit de Achim Nica (fiindcă tocmai se pregătea să interpreteze <<una de-a lui>>). Efta Botoca şi Adrian vioristu’ sunt alţi colegi la care se gândeşte cu drag. A învăţat să cânte de la bunicul lui, cu toate că și tatăl tot muzician era. Cu ocazia asta îmi aduc aminte şi eu de bunicul meu, dar îmi reţin lăcrămioara în colţul ochiului şi mă uit cum îşi pregăteşte arcuşul şi vioara. Au fost trei piese în total. Ne zice, printre altele, de versurile unui cântec: <<Când nimica nu aveam, dintr-un măr ne săturam. Şi acum, c-avem cu sacu’, nu ne-am da unu’ la altu’>>, făcând referire la oamenii din ziua de azi. Dar tot nu se plânge de asta. Doar zice. Trece timpul şi ne pregătim să plecăm. Nenea Şefan se tot gândeşte ce să ne dea. Degeaba îl asigurăm noi că nu trebuie să ne dea el nouă nimic. Vedem că se îndreaptă spre o uşă închisă, <<capitonată>> cu cartoane. Le scoate. Când deschide uşiţa ne loveşte un frig….!! Brrrr, şi acum mă trec fiorii când îmi amintesc. Dincolo, o cameră tot mică, tot modestă, dar curăţică. Nefolosită. E bocnă.”

Şosete şi fulare, daruri de la Nenea Ştefan

„Cotrobăie puţin, apoi vine cu… daruri: vreo trei perechi de şosete (faine, de iarnă) şi câteva fulare subţiri, de microbişti. Chestii noi, cu etichetă. Ni le oferă cu mână largă, bucuros că are şi el ceva de dat. Noi <<nu, lăsați, nu trebuie>>. Dar el: <<Cum să refuzaţi? Eu vi le dau în numele lui Iisus! Cadou, din tot sufletul!>> M-am oprit atunci o secundă şi m-am cutremurat. Omul ăsta ştie ce înseamnă să dai în numele lui Iisus. Iisus ne dă tot ce-i mai bun, şi atunci când cineva dă „în numele Lui”, înseamnă că oferă aşa cum Iisus Însuşi ar oferi, corect? Nenea Ştefan ne-a dat ce-a avut el mai bun. Am primit darul tocmai ca să se bucure şi inima lui de sentimentul acela unic pe care îl ai atunci când dăruieşti ceva din toată inima… O lecţie pentru noi toţi”.

O lecţie de viaţă şi-un strop de duioşie

„Ne petrece până la ieşire, dar înainte de asta îmi sărută galant mâna. Vede că suntem cu maşina şi spune că data viitoare când ne mai vedem ne dă şi-o <<ciurcă”>>. O curcă şi vreo două găinuţe are şi el, şi nouă taman „ciurca” vrea să ne-o dea. Ce-i mai bun. În numele lui Iisus. Incredibil… Din poartă ne tot urează câte şi mai câte. Iar mi-am amintit de bunicul meu, căruia nu i se mai terminau cuvintele atunci când venea vorba de binecuvântat şi urat… Frumos. Şi-mi zice aşa, cu o lacrimă în ochi: <<Să ştii, aşa de tare mi-a crescut inima în piept că aţi venit să mă căutaţi… Tare de tot… Măi, măi, cum ai ţinut tu minte numele meu și ai venit până aici…

Se tot minuna, iar eu nu mă mai săturam de privirea lui încântată și recunoscătoare, de bucuria cu care ne privea. Noi am plecat încurajaţi, fericiţi, iar el a rămas în drum făcându-ne cu mâna, ca un bunicuţ.”, îşi încheie istorisirea Ligia Ionese.

Speră că oamenii buni care citesc povestea lui Nenea Ştefan vor pune mână de la mână să-i vină în ajutor. Şi-ar dori ca măcar problema lemnelor de foc să-i fie rezolvată pentru iarna aceasta…