O femeie, de două decenii şi jumătate, zece ore dintr-o zi, mai mereu în picioare, stă în acelaşi loc. Stă lângă taraba ei din piaţă, situată chiar în buza trotuarului, în calea trecătorilor. Vad bun, s-ar zice!
Vinde numai fructe. Merele, portocalele, perele, clementinele, lădiţele cu struguri le aranjează cu atâta iscusinţă încât eşti tentat să crezi, privind, că nu le atinge nimeni. Ordinea asta fură, cum se spune între comercianţi, ochiul clientelei.
Şi mai e felul de a fi al femeii, atentă la orice amănunt, moft, capriciu, încât să-l convingă pe potenţialul cumpărător. Orice comandă, cât de mică, o mulţumeşte. În acest loc, femeia, în două decenii şi jumătate, a văzut şi auzit atâtea, încât repede înţelege pe ce drum vine fiecare dintre cei care sunt atraşi de ofertă.
Semnalmentele, la zi, ale cumpărătorilor din piaţă: destui sunt posomorâţi, închişi într-un gând, destui poartă haine mai vechi, destui se uită la un leu cu mare-mare atenţie, alţii, sunt mai puţini, duc lejer mâna la buzunar şi din gest se vede că viaţa îi lasă să se simtă în largul lor.
„Cum sunt oamenii, faţă de acum zece ani?” Fără nicio ezitare, cu o expresie care-i susţine constatarea, ferindu-se, parcă, să nu o audă cineva, îmi răspunde: „ Mai trişti, domnule! Nu mai sunt la fel şi nici nu o să mai fie!”
Dialogul, în jur, stârneşte un plus de atenţie. „Mă ştie toată lumea, eu sunt mai vorbăreaţă! Dintre cei cu care am pornit la drum acum douăzeci şi de ani, de când vând în piaţă, au mai rămas numai câteva persoane. Le număr pe degetele de la o mână. Femeie, din ce ştiu, mai e o doamnă roşcată, Lenuţa o cheamă”.
Să fie zilnic la datorie în fiecare dimineaţă se trezeşte la ora 5. Potriveşte treburile-n gospodărie, stă în Moşniţa, şi ajunge la tarabă către ora 8. „Depinde de trafic”, explică. Închide la ora 17,30, dar o prinde şi ora 18 la tarabă.
„Până strâng, fac curat, că eu nu las mizerie, fuge timpul. Şi aşa trec anii peste noi!” Încheie abrupt, sigur a fulgerat-o un gând, de care tocmai s-a desprins şi s-a retras în propriul univers.
Între toate câte încap în viaţa de până acum, de bază îi rămâne familia. Soţul lucrează într-un depozit, fiul, e unicul lor copil, anul acesta termină liceul şi femeia spune că ar vrea să se facă poliţist. „O, de ce tocmai poliţist?” şi ea, ca-ntr-o mărturisire îndelung cântărită, zice: ”Să fie cu dreptatea! Şi să apere ţara asta, că este, deja, la necaz…”
Abia cum se îndreaptă de-a binele de spate, minute bune a tot aranjat marfa, a completat-o, a servit clienţi, i-a mai întâmpinat pe câţiva… Pentru ea, fireşte, cumpărătorii sunt totul. Într-o zi, înainte de sărbători, i-a venit o idee, cu care să le fie de folos. La taraba ei poţi plăti şi cu cardul. Nu ştiu dacă prin pieţele din burg mai există aşa ceva!
CITEŞTE ŞI: Transferuri de terenuri între CJT și mai multe localități din Timiș
Dau cu privirea roată şi toată taraba ei înseamnă un acoperiş, umblă vântul cum şi pe unde vrea, lăsând în urma lui un curent răscolitor, ploile se rotesc cum sunt purtate de vijelii, mai mici s-au mai intense, frigul, când pune stăpânire, devine dureros, în atâtea ore de stat în piaţă. Îi pică bine că o înţeleg, dovadă că îmi arată degetele de la mâini. Într-o iarnă i-au degerat! Şi mai aflu ceva…
Au ridicat o casă, de care se bucură făţiş, şaisprezece ani le-a trebuit, au construit în etape, după cum au avut bani. „Nici acum nu-i chiar gata, dar se poate locui!”, zice femeia şi eu tac.
Taraba ei se află, cum treci podul de peste Bega, venind din Piaţa Traian, şi după ce laşi pe partea dreaptă căsuţele din lemn, prima, în colţul Pieţei Badea Cârţan. Femeia se numeşte Claudia Varga.
