Intrau în sala mare rând pe rând. Fiecare purta, mai mult sau mai puțin vizibil, un semn din lupta cruntă pe care au dus-o. Toți pierduseră câte ceva: de la un singur membru la multe lacrimi, plus copilăria și câțiva prieteni.
„La mine a început în vacanța de după clasa I. Eram obosit și transpiram. Răcisem și nu îmi mai trecea. Simțeam nevoia să dorm. După analizele de rutină am primit diagnosticul de anemie și tratamentul aferent. Starea mea se agrava însă. M-au internat în spital la Arad, apoi m-au trimis la Timișoara. A fost un șoc! După dureroasa puncție medulară în șold, am aflat că am leucemie limfoblastică acută. Pentru trei luni de zile, salonul a devenit camera mea. Apoi, încet-încet, am început să fac vizite acasă. După aproape trei ani, calvarul se terminase. Am trecut prin toate: de la chelie la vărsături și dureri de oase, la edeme și ulcerații pe mucoasa cavității bucale… Mi-am pierdut și cel mai bun prieten… A fost răpus de boală”, spune Daniel Tomai, – fost pacient și viitor medic – în prezent, student la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara. E unul dintre învingători. Un norocos căruia boala nu i-a lăsat nici o cicatrice vizibilă.
„Păpuşile rămăseseră acasă…”
Pentru Elisabeta, în iarna aceasta, se împlinesc șapte ani de luptă: întâi cu boala, apoi cu dificultățile financiare, iar în cele din urmă cu prejudecățile.
„Eram în clasa a II-a când mi s-a umflat piciorul drept de la gleznă până la genunchi. Era ca o buturugă și mă durea. La spital, mi-au spus că m-a mușcat o insectă necunoscută. Apoi, medicii au hotărât să mă opereze. Mi-au luat o mostră de os și au trimis-o la analize. Timp de un an nu am primit nici un răspuns. Am intrat însă în tratament cu citostatice…
De ziua mea nu am fost acasă. Paștele l-am făcut la spital. Apoi, Crăciunul și Revelionul. Am mai făcut o biopsie, pentru că piciorul arăta la fel ca în ziua în care mă internasem. Materia pentru școală o parcurgeam cu mama în salon, când mă simțeam mai bine. Păpușile rămăseseră acasă. A venit vremea când nu ne mai ajungeau nici banii… Citeam mult și cream povești. O dată pe an, mergeam la școală să dau niște teste pentru a promova.
Am trecut prin tot felul de tratamente și de efecte adverse. Medicii căpătaseră certitudinea că am osteosarcom tibie dreaptă sau, altfel spus, cancer osos. M-au operat și mi-au pus proteză interioară, însă piciorul se necroza. Mergeam periodic la curățat. Îmi tăiau carnea moartă de pe picior și mă ustura. Filmam însă toată operația pentru a păstra o amintire… A venit însă ziua când nu au mai avut ce tăia. Se vedea cu ochiul liber proteza interioară. Eram la a 26-a cură de citostatice.
În 2011, am prins o frântură din discuția mamei cu medicii. Așa am aflat că îmi vor tăia piciorul. Pe moment, am spus că mai bine mor decât să se ajungă la asta. Mama și tatăl vitreg m-au convins însă că merită să trăiesc”, spune tânăra de 15 ani, care atunci când a revenit acasă a constatat că crescuse: nu mai încăpea în vechile haine, iar rolele și bicicleta îi erau străine.
Plecase când abia învățase să scrie, iar acum începuse deja cel de-al doilea semestru al clasei a cincea. „Vedeam lumea cu alți ochi. Mă gândesc că a trebuit să se întâmple așa și să cunosc persoane minunate, să simt dragostea familiei. Mi-a fost greu să mă reintegrez, pentru că oamenii te judecă după aparență. Nu mă simt diferită… unii se sperie, nu înțeleg și își fac alte idei despre mine”, spune Elisabeta.
A renunțat pentru o zi la proteză – făcuse deja răni de la atâta purtat – și, sprijinită în două cârje, cu cracul drept al pantalonului suflecat până la genunchi ca să nu atârne, conversa cu marea familie: 250 de supraviețuitori de cancer reuniți la Timișoara, pentru Gala de Crăciun Temerarii.
Evenimentul a fost organizat de Asociația Little People România pentru a sărbători, pentru al nouălea an consecutiv, victoria tinerilor asupra bolii.
