Satul care a stat aproape jumătate de secol în întuneric are în prezent electricitate, dar a rămas fără locuitori.
Pini, o mică localitate aparținând de comuna Victor Vlad Delamarina, este satul în care mai respiră doar trei suflete: o bătrână care, de altfel, este singurul locuitor permanent, un fiu al satului care cultivă pământul și un om de pripas care are grijă de gospodării.
”Am copilărit aici până la șase ani. Terenurile pe care s-a format satul au aparținut unor moșieri, Stoicu și Pascu, care le-au vândut, în 1947, celor zece familii de maghiari veniți din Harghita, din localitatea numită atunci Lunca de mijloc, în Banat pentru o viață mai bună”, spune Tiberiu Tanko, omul care zilnic se reîntoarce pentru câteva ore în sat cu treburi.
În localitate sunt aproximativ zece case, dintre care unele sunt vizitate periodic de urmașii stabiliți la Lugoj.
Fără lumină, asfalt, școală, dispensar, biserică și cimitir, dar cu cămin cultural
Zeci de ani, locuitorii din Pini au stat fără curent electric, învățător, medic ori preot.
”Erau oameni săraci. În Harghita, singurele surse de venit erau creșterea vacilor și cultura cartofului. O familie chiar a venit cu casa din bârne pe tren și a remontat-o aici. Tata a venit aici când era mic, mama s-a născut în sat. Când eram mic stăteam seara cu lampa de petrol, iar hainele erau călcate cu fierul încălzit cu jar. Abia la câțiva ani după Revoluție s-a introdus curentul electric. Era însă tare frumos. O oază de liniște. Drumul până aici nu era asfaltat, ca acum. Nu era școală, iar copiii făceau lecții în limba maghiară cu o mătușă de-a mea. Nu era dispensar și nici biserică sau cimitir. Era însă cămin cultural, chiar la mine în grădină. L-au făcut oamenii, cu scenă, unde evoluau muzicanții. Erau spectacole. Din păcate, comuniștii l-au dărâmat, iar cărămida au folosit-o ca să ridice dispensarul de la Victor Vlad Delamarina”, spune Tiberiu Tanko.
O capelă a fost ridicată recent la intrarea în sat. Localitatea nu are nici în ziua de astăzi cimitir. Strămoșii sunt îngropați în centrul de comună sau la Lugoj. Urmașii vin o dată cu primăvara, câteva zile, pentru a-și încărca bateriile.
”Singurul locuitor permanent este o mătușă de-a mea. A venit aici când era copil. Acum are 84 de ani”, adaugă Tiberiu Tanko.
