În treacăt. Locul de unde vine, uneori, singurătatea

E un bărbat înalt, robust și lipsit de plăcerea de a vorbi. Este păstor, indiferent de anotimp el viețuiește, zi și noapte, la stână.

Rar coboară în sat, acolo, sus, unde cerul se unește cu pământul, i se duc cele de trebuință, petrol pentru lampă, mălai, sare, chibrite, haine de schimb. Are patruzeci de oi, câteva capre și șapte vaci. Ion Babescu duce în el o furtună care,de-acum, poate nu se va stârni niciodată.

Munții Poiana Ruscă, pe care-i urcă și coboartă din pruncie, l-au învățat să își învingă, când trebuie, propria-i stare. Omul, e trecut un pic de șaizeci de ani, stăpânește, cu același aparent calm, o întâmplare care l-a zidit în singuratate.

S-a căsătorit la șaptesprezece ani, iar aleasa avea spre cinsprezece. După un an au devenit părinți. Au trecut de atunci patru decenii și jumătate și Ion tot singur se află. Femeia lui avea un obicei păgubos.

Pleca, fără veste, de-acasă. ”Da, dară, fără sfadă, fără nimic” zice Ion, desenând cu bâta lui de păstor ceva imaginar în iarbă. Nu e bine să-l întrerupi pe Ion, nu că ar pierde firul poveștii, trebuie să-l lași să se ducă, din vorbă-n vorbă, cum vrea el. De căte ori a plecat? ”Cred, dacă socot bine, de vreo patrusprezece ori… Na, dară, așa o fost…”

În ziua cânds-a dus pentru totdeauna urcau muntele, spre locul unde au, și azi, livada, fâneața și stâna. Pe la mijlocul drumului, povestește Ion, femeia s-a oprit lovită de nu știu ce aducere aminte și a exclamat:”Iauuu!” ”Șe-i?”, a vrut să știe Ion și ea, la doi pași în urmă, i-a cerut: ”Dă-mi cheile că am uitat să-mi iau…”.

Nu spun ce, Ion spune, că mi se pare peste închipuirea de a înflori a oricărei femei. Cât ar fi de trufașă. De atunci bărbatul trăiește singur. L-a lăsat cu un copil de nici doi ani, cu o mamă aproape nevăzătoare și un tată, învins, și el, de timp. Și-a mai căutat, o singură dată, nevastă. L-a dus cineva, o femeie, desigur, la o fată. A fost învățat să spună că nu are copil, fata pe care o pețise a aflat. Deși îl plăcuse, nu l-a luat. S-a gândit că dacă, într-o zi, se întoarce mama copilului și ea va fi scosă din casă. ”Na, dară, o gândit bine, dreptate o avut”, zice Ion după patru decenii și mai bine.

Copilul lui are, acum, patruzeci și trei de ani, tot Ion îl cheamă. E cu familie, după rânduială. Maria se numește femeia lui, adusă din satul unde Ion, tatăl, și-a încercat a doua oară norocul. Babeștii cei tineri au o mândrețe de băiat, cu chip de actor, Bogdan se numește, căutat din privire de mai toate fetele din satul lor, Fărășești.

Citind aceste rânduri, încercați, măcar cât vă ține răbdarea, să treceți dincolo de poveste. Și priviți, chiar dacă nu vă atinge, adevărul. Așa o să aflați unul din izvoarele – se-nțelege că despre o femeie este vorba – din care îi poate veni, uneori, unui bărbat, pentru totdeauna, singurătatea…