Cum s-a înfiinţat satul Albina, din apropierea Timişoarei, şi de ce se numeşte aşa

Le este familiar multor timişoreni, mai cu seamă ca destinaţie de weekend, la vreme de vară, când relaxarea la iarbă verde, lângă o apă curgătoare, pare o idee excelentă. Puţini îi ştiu însă istoria şi încă mai puţini cunosc amănuntele inedite legate de naşterea satului Albina, aparţinător de comuna Moşniţa Nouă, o aşezare care încă n-a împlinit nici măcar un veac de existenţă.

„Localitatea s-a înfiinţat în 1925 şi, la început, s-a numit Colonia Bucovăţ- Brod. După Primul Război Mondial, Regele Ferdinand I al României împroprietărise foştii soldaţi, prin Legea Agrară din 1921, acesta fiind contextul în care, din Sebeşul de Jos, judeţul Sibiu, mai multe familii de ardeleni s-au mutat în Banat.

Citeşte şi: Când trecem la ORA DE VARĂ 2017. Trebuie să dăm ceasurile cu o oră înainte. Cum ne va afecta

Pe meleagurile lor de baştină, aproape de trecătoarea Turnu Roşu şi la poalele Vârfului Suru, nu mai erau locuri pentru case.

Terenul pe care se află astăzi Albina aparţinuse unui grof maghiar care fusese expropriat, iar primii colonişti sibieni care au poposit aici au găsit o suprafaţă de pământ pe care se înălţa o singură construcţie, destinată slugilor acelui nobil. Chiar şi în zilele noastre, când camerele acelea au dispărut demult, oamenii mai spun, când se duc spre partea aceea de teren arabil, că merg la Odăi”, ne spune Mirela Truşcă, ai cărei străbunici, ambele perechi, s-au numărat printre întemeietorii satului din vecinătatea Timişoarei.

„A fost grea adaptarea coloniştilor, obişnuiţi cu muntele, la pusta cu spaţii largi şi mult pământ care se cerea lucrat. Cei care-au venit mai întâi au început prin a-şi construi bordeie în pământ, chiar la marginea loturilor cu care fuseseră împroprietăriţi. S-au apucat de muncile câmpului, dar, când a venit vremea iernatului, s-au întors la Sibiu, cel puţin în primii ani.

Vatra satului Albina s-a definitivat abia în 1928, când aici s-au mutat 81 de familii de ardeleni. Au fost 70 din Sebeşu de Jos, una din Dealu, judeţul Alba, şi alte opt din Sadu, judeţul Sibiu”, continuă interlocutoarea noastră, adăugând că, în pofida a ceea ce ar fi fost de aşteptat, coloniştii majoritari nu se ocupau, în zona lor de origine, cu oieritul.

„Ţine de percepţia comună că, dacă eşti sibian şi stai la ţară, e obligatoriu să creşti mioare. Ei bine, la Sebeşu de Jos, meseria de bază nu era păcurăritul. Oamenii locului erau boştinari, adică adunau resturi de faguri de albină şi făceau ceară. Se cunoşteau între ei, erau ştiuţi în ţară, dar şi în Serbia, în Ungaria şi la sud de Dunăre.

Contactau apicultorii, luau de la ei faguri, preparau ceara şi o vindeau lumânărarilor. Se practica metoda cu… plata la recoltă, iar meşteşugul urma rânduiala bătrânească.

În amintirea lui, dar şi a primilor locuitori din Albina, care se îndeletniceau cu el, una din uliţele noastre se numeşte chiar Strada Boştinarilor. Cu timpul, ardelenii veniţi în Banat cu căruţe cu coviltir au început să-şi înalţe case, împrumutându-se de la bancă şi plătindu-şi cu stricteţe datoriile.

Chibzuiţi, dar şi interesaţi ca odraslele lor să înveţe carte, şi-au făcut şcoală încă din 1930, însă şi biserică, la început în aceeaşi incintă în care existau şi sălile de clasă. A urmat un lăcaş de cult din lemn, iar apoi cel nou, folosit până în zilele noastre”, subliniază Mirela Truşcă.

Şi tot ea ne spune că numele satului nu cu boştinăritul are legătură, ci cu… instituţia bancară care i-a creditat pe noii veniţi. „Banca Albina le-a dat oamenilor bani să se aşeze aici, să-şi întemeieze gospodării şi să-şi facă un sat al lor.

E drept că, şi ei, s-au dovedit la fel de harnici, temeinici şi bine organizaţi ca lucrătoarele stupului, de la care dobândeau materia primă pentru ceara lor”, ne mai spune, zâmbind, moşniţeanca din fosta colonie.