În momentul de față o mie de persoane din vestul României se află pe listele de așteptare pentru a primi un organ sănătos.
Potrivit Agenției Naționale de Transplant, în înteaga țară sunt 3.500 de oameni care trăiesc cu speranța că suferința provocată de boală se va sfârși. Mai exact, 2.660 de oameni au nevoie de transplant de un rinichi, 580 de ficat, 204 de cornee, 36 de inimă, 18 de tendon sau os și doi de un plămân.
Dintre pacienții aflați pe listele de așteptare sau care au beneficiat de transplant, 438 de persoane nu mai sunt în viață.
Motivele pentru care este indicat un transplant sunt în general afecțiuni cronice trenante, care sunt caracterizate prin insuficienta funcționare a unui organ, prin incapacitatea sa de a face față nevoilor organismului.
Cele mai frecvente cauze medicale pentru care trebuie realizat un transplant sunt: diabetul zaharat, insuficiența renală, ciroza hepatică, boala coronariană ischemică, hepatita C, fibroza chistică, boala pulmonară cronică obstructivă.
În timp ce numărul celor care au nevoie de o șansă la viață crește de la an la an, donatorii sunt tot mai puțini în România. Scăderea este dramatică: de la 138 de donatori (în 2015) la 65 (în 2017). Anul acesta, până în trezent au fost înregistrați doar 30 de donatori. Potrivit reprezentanților Asociaţiei Naţionale a Transplantaţilor din România, persoanele care vor să devină donatori pot să se înscrie, în timpul vieţii, la Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule. Ulterior, după decesul donatorilor, va fi necesar acordul rudelor de gradul I-IV pentru prelevare.
Bărbatul cu patru rinichi
Timișoreanul Gheorghe Berinde, unul dintre cei care au fentat moartea, serbează astăzi cea de-a 3.679-a zi de când s-a născut a treia oară.
Fiecare dimineață marchează o reușită. Este omul cu patru rinichi, care a văzut moartea cu ochii de două ori și a cărui viață a fost salvată ultima dată de un necunoscut.
”Înainte să împlinesc 30 de ani am primit un diagnostic cumplit: insuficiență renală cronică, iar pentru a putea spera la ziua de mâine am fost nevoit să fac dializă renală.
În cazul meu, este vorba de o boală profesională. Am lucrat la cazarmare în cadrul unității militare de la Chișoda, unde am contactat un streptococ care mi-a afectat rinichii. Eram tânăr și aveam tensiune arterială foarte mare, cefalee, insomnii, retenție de apă…
Medicii mi-au spus că ambii rinichi sunt distruși în proporție de 90 la sută.
Am făcut dializă timp de doi ani și jumătate, după care am efectuat o operație de transplant, donatorul fiind un văr de-al meu.
După intervenție, m-am întors în câmpul muncii, dar organul transplantat a devenit nefuncțional și am ajuns iar la dializă.
După șapte luni, în 22 iunie 2008 am primit un rinichi de la o persoană aflată în moarte cerebrală.
De atunci am o viață absolut normală. Iau medicație imunosupresoare regulat, dimineața și seara, iar anual merg la control la Cluj-Napoca.
Am 42 de ani, iar ultimul deceniu l-am trăit grație acestui transplant. În prezent sunt solist vocal și evoluez împreună cu Ansamblul Stelele Banatului”, a mărturisit Gheorghe Berinde, membru al Asociației Transplantaților din România.
Anul fără donatori
Anul 2018 este primul în care la Timișoara nu a avut loc nici o operație de prelevare de organe de la donatori aflați în moarte cerebrală.
”În urmă cu cinci ani am avut 19 donatori, apoi numărul acestora a scăzut de la an la an. În 2016 au fost șapte, iar anul trecut, doar doi.
Anul acesta ar fi fost trei posibili donatori, dintre care doi au fost diagnosticați cu hepatită B.
Cel de-al treilea a fost un copil care a decedat în cursul procedurii de declarare a morții cerebrale. După moartea creierului, specialiștii efectuează investigații care să demonstreze acest lucru.
Durează circa o oră. După această etapă se așteaptă șase ore în cazul adulților și 12-24 de ore în cazul copiilor, în funcție de vârsta acestora. Urmează o nouă serie de investigații pentru a da verdictul final de moarte cerebrală, care durează cam o oră.
Deci de la oprirea creierului și până la declararea morții cerebrale și întocmirea certificatului de deces se scurge un timp de minimum opt ore. Unii pacienți nu rezistă.
Inima se oprește în cursul acestui proces. Teoretic, între oprirea creierului și cea a inimii pot trece de la două la 48 de ore”, a precizat Daniel Ilincariu, coordonator regional în transplant de la Spitalul Județean Timișoara.
Potrivit acestuia, pe lângă cauzele medicale, un impediment în donarea de organe îl constituie și concepția preformată a familiei.
”Sunt oamenii care au refuzat prelevarea de organe susținând că vor ca cei dragi lor să fie îngropați așa cum au venit pe lume. Dar în timpul vieții poți suferii o oerație de apendicită sau o amputație?
La Timișoara, eu sunt persoana care discut cu familiile posibililor donatori. Discuțiile durează între una și șase ore.
Nu e ușor pentru nimeni. În echipă avem și preot și psiholog”, a dezvăluit Daniel Ilincariu.
Conform acestuia, donatorii post-mortem de la Spitalul Județean Timișoara sunt cei care au suferit leziuni cerebrale, fie ca urmare a unui accident vascular cerebral, fie după un traumatism cranio-cerebral.
Deși literatura de specialitate menționează ca și posibili donatori persoanele înecate sau cele care și-au luat viața prin spânzurare, astfel de cazuri nu au fost înregistrate în Capitala Banatului.
Moartea care dă viață
Prelevarea de organe are loc la o persoană la care atât creierul, cât și inima nu mai funcționează.
În momentul în care survine moartea cerebrală, iar pacientul în cauză este un posibil donator, renaște speranța pentru alți bolnavi.
”În cazul rinichilor, șase-zece oameni aflați pe listă sunt chemați la spitalele care fac operații de transplant pentru efectuarea analizelor comparative cu cele ale donatorului.
Dintre aceștia, sunt aleși doar doi, cei mai potriviți care vor primi organele”, spune Daniel Ilincariu.
Potrivit acestuia, operația de prelevare de organe are loc abia când și inima se oprește. ”Deși pacientul în moarte cerebrală are certificat de deces, intervenția are loc abia după ce se oprește inima.
Această măsură se ia pentru că trebuie ulterior scos tot sângele, iar vasele sunt spălate cu substanțe speciale pentru ca organele prelevate să nu fie respinse de primitor. De la un pacient se pot preleva toate organele, dar și piele, oase, tendoane și cornee.
Cu excepția plămânilor care sunt trimiși la Viena, restul organelor ajung la pacienți din țară”, a precizat Daniel Ilincariu.
Pregătiri pentru reluarea transplantului renal la Timișoara
Timișoara este implicată doar în prelevarea de organe, operațiile de transplant având loc la alte spitale din țară. La începutul anilor `80, capitala Banatului anunța primul transplant renal de la un donator decedat, efectuat de regretatul prof. dr. Petru Drăgan, însă ultima intervenție de acest tip a avut loc în urmă cu mai bine de un deceniu.
Spitalul Județean Timișoara a demarat procedurile pentru a reintra în elita unităților sanitare în care se realizează operații de transplant, compartimentul de specialitate din cadrul Clinicii de Urologie fiind în prezent în șantier.
Lucrările sunt finanțate de Consiliul Județean Timiș și vor dura aproximativ doi ani. Aceeași perioadă de timp este necesară și pentru pregătirea specialiștilor, susține Daniel Ilincariu.
În momentul de față, pacienții din Timiș care necesită transplant renal se înscriu pe listele de la Cluj-Napoca.
