Au trecut șapte decenii și jumătate. Nimeni din sat, sunt către două sute de suflete, nu poate spune cum arăta, ce fel de om era, dacă avea o fire rezervată ori exuberantă. Despre trecerea lui, scurtă, mai amintește doar crucea din curta bisericii. Cineva, mai de curând, a așezat pe ea o coroniță din flori artificiale. Un semn de neuitare. Acum, dacă întrebi zece săteni cum și de ce s-a ivit aici crucea, sunt câțiva care îi știu povestea. Și omul, în memoria căruia a fost ridicată, așa, prin absență, a întregit, în decenii, povestea.
Unde primează tocmai viiața lui netrăită. Despre viața lui netrăită și părinți, tatăl, Ioan, și mama, Ana. Se prea poate – nimeni nu știe exact- ca tatăl, după ce și-a pierdut fiul – a murit rănit fiind pe front – să nu se fi împăcat cu soarta. Omul a decedat destul de repede, nici nu trecuse bine de cincizeci de ani. A rămas nevastă-sa, Ana, mama soldatului Vasile Bârzan, să ducă mai departe neîmpăcarea, mereu îmbrăcată în doliu. Din familia lor mai există un nepot, Petru, și trei strănepoți.
Ioan și Ana au mai avut o fată, Marsilia s-a numit, care a trăit, până mai de curând, optzeci și șase de ani fără o lună. Și ea a avut o viață grea. S-a căsătorit tânără-tânără. Soțul, doar după o săptămână de căsnicie, a plecat în război. În prima lună de front a picat la datorie. Marsilia, văduvă atât de tânără, s-a recăsătorit. După câțiva ani ia decedat și cel de-al doilea bărbat. Era tot tânără și s-a recăsătorit. Doi băieți a adus pe lume Marsilia, Pătru, trăiește în Margina, și Vasile, cu care a rămas în casă. Celui mic i-a dat numele Vasile în amintirea fratelui mort pe front. Apoi familia ei s-a mărit, nepoata Frăguța s-a căsătorit, a născut două fete… Acum casa este mai goală, o stăpânește noră-sa, Ana, o femeie adusă, cum sunt atâtea-n sat, de peste munte, din ținutul pădurenilor. Și de aici începe o altă poveste, care, spusă-n grabă, ar parea neverosimilă. Uneori și timpului îi trebuie timp! Și mai aflați că dintr-o durere, așezată peste o altă durere, se face un munte. Poate să-l privească oricine, însă numai cine-l urcă simte, până la ultima tăcere, ce poate aduce, într-o zi neștiută, unui om soarta.
Un alt Bârzan, George, neam mai de departe, dar din aceeași rădăcină, când povestește, namaiștiind cum să înnoade firul mărturisirii, aprinde o țigară și tace. Trage hulpav primul fum și cu privirea se duce pe munte până atinge, însingurat, creasta, și zice: ”Așa e când vine necazul pe capul omului…” Tonul e doar aparent neutru, vrea să lase de înțeles că el atât a avut de spus. Dar nici lui nu-i place cum se încheie dialogul și se întorce la crucea din curtea bisericii. Și tot de pe front invocă o întâmplare cruntă. Mă îndeanmnă să-l caut la Făget pe un veteran de război, Damian Ursulescu.”El știe în amănunt cum o fost”, zice Bârzan.
E vorba despre doi frați, Pătru și Vasile Avram, din Fărășești. Luptau în linia întâi și la un atac devastator al inamicului un grup de ostași români a fost măcelărit. Unul dintre frați a murit. Celălalt, Pătru, în retragere fiind, s-a întors, și-a luat fratele dintre trupurile sfârtecate, ce zăceau întro baltă de sânge, și l-a îngropat. Crucea este a soldatul Vasile Bârzan, plecat pe front din Fărășești, sat ce ține de Pietroasa. A luptat cu Regimentul 2 Grăniceri și a decedat, avea numai douăzeci și doi de ani, la 24 martie 1944, într-un spital din sudul țării. Într-o zi, crucea nu va mai adăuga nicio filă la poveste. Timpul trece și lasă în urmă atâta uitare că de la un moment dat nu o mai stăpânește nimeni. Uitarea devine, tacit, a turor și a nimănui!
