Șvabii vânduți de Ceaușescu își vor istoria înapoi

# Inginerul evaluat la prețul de 23.000 de mărci propune o reparație morală # Tezaurul de la Iecea Mare, dosit în podul unei case, așteaptă să fie scos la lumină

O adevărată comoară se află ascunsă în podul unei case din comuna timișeană Iecea Mare. Este vorba de exponate ale fostului muzeu șvăbesc, care a funcționat în sat începând cu 1928 și până la venirea rușilor, în 1944. Norbert Neidenbach, liderul organizației șvabilor din Iecea Mare stabiliți în Germania, luptă de trei ani cu autoritățile locale pentru a redeschide această ”carte” de istorie. ”Multe dintre obiecte sunt de pe timpul colonizării, având o vechime de aproximativ 250 de ani. Sunt lucruri la care ținem foarte mult, ale noastre, șvăbești. Administrația locală ne-a promis că ne va ajuta să le scoatem la lumină, dar nu a făcut nimic”, spune Norbert Neidenbach.

Au vrut să rămână șvabi bănățeni

Circa 350 de șvabi ieceni mai trăiesc în prezent în Germania dintre cei care înainte de Revoluția din 1989 au lăsat în urmă aproape 1.000 de case. Pentru majoritatea dintre ei, prețul plătit a fost destul de ridicat. ”Am părăsit România în 1988, la 30 de ani. Nu am plecat din motive materiale, ci pentru că aveam o fată de trei ani care nu putea beneficia în sat de învățământ în limba germană.

Aveam un apartament în Timișoara, însă eram prea legat de Iecea Mare și, mai mult, nu doream să-mi las copilul de la o vârstă așa mică cu cheia la gât. Pentru ca să pot pleca am plătit 15.000 de mărci persoanei care aduna banii de la șvabii din Timiș. Alte 8.000 de mărci le-a plătit RDG pentru mine statului român. Soția nu avea studii superioare.

Prețul ei a fost de 8.000 de mărci, sumă dublată de Germania. Pentru casa noastră am primit 500 de lei de la atatul român, pe care i-am plătit pentru a obține adeverința că nu am butelie de aragaz, fără de care nu puteam pleca. Pe atunci, 500 de lei era echivalentul a șase pachete de carne”, spune Norbert Neidenbach.

Deși a venit de circa 55 de ori în Iecea Mare în ultimul sfert de secol, bărbatul nu i-a vizitat niciodată pe noii locatari ai casei sale. ”Nu pot nici măcar să trec prin fața casei. De fiecare dată o privesc de pe cealaltă parte a drumului… Nu toate, dar cel puțin tot a 50-a cărămidă mi-a trecut prin mână…”, mărturisește Norbert Neidenbach. Singura lui alinare o reprezintă câteva piese din fostul muzeu șvăbesc care zac în podul unei case din Iecea Mare.

”Întâi de toate sunt șvab bănățean. La fel e și fiica mea, deși era mică atunci când a părăsit țara. Am avut grijă să păstreze o relație cu Banatul și chiar am vizitat o bună parte din țară, pentru ca ea să vadă și altă variantă a României decât cea negativă transmisă prin media. Am vrut să nu o încerce vreodată vreun sentiment de rușine vizavi de țara natală. La fel și urmașii altor consăteni, care s-au născut în Germania, sunt ieceni prin mentalitate”, adaugă Norbert Neidenbach.

Mai rău ca înainte

Norbert Neidenbach a scris monografia satului (studiind la Budapesta, documente de arhivă), a publicat lucrarea despre obiceiurile și tradițiile locale a lui Johan Bosch (un iecean simplu care la vârsta de 94 de ani a pus pe hârtie viața șvabilor de după ce-l de-al Doilea Război Mondial), scoate, an de an, un anuar al șvabilor din Iecea Mare și o dată la doi ani organizează întâlniri.

Prea puțin însă pentru a păstra istoria unei comunități care a fost forțată să aleagă între conservarea identității și menținerea bunurilor materiale.

”Prima migrație șvăbească în Banat a fost în 1717, iar în anul 1821 Iecea Mare avea 1.808 locuitori. După alți circa 100 de ani, în 1928, în data de 29 aprilie, în casa cu numărul 341, din inițiativa medicului Fritz Klingler a fost înființat Muzeul Sătesc din Iecea Mare, prima instituție de acest fel din Banat. Au fost expuse aproximativ 1.000 de piese în patru secții: ”Altschwäbische Bauernstube” (cămara șvăbească veche), ”Altschwäbische Küche” (bucătărie șvăbească veche), ”Kulturgeschichtliche Sammlung” (colecție de obiecte culturale) și ”Hausindustrie und Landwirtschaft” (obiecte casnice și utilaje folosite în agricultură). Muzeul a fost înființat și întreținut voluntar, ca o datorie a cetățenilor față de cultura și istoria șvabilor din Banat. În 1944, când sătenii au auzit că vin rușii, au luat toate obiectele și le-au ascuns în podurile caselor, pentru că le-a fost teamă că acestea ar putea fi distruse.

Părinții mei locuiau în vecinătate, la o distanță de trei case, astfel că mobila și alte obiecte grele au ajuns în podul nostru, unde au stat 40 de ani. Prin 1980, am reparat mobila și am curățat toate obiectele și le-am expus în veranda închisă a casei. Înainte să plec în Germania am avut grijă ca toate obiectele să fie depozitate la un cunoscut, care mi-a promis că le va păstra în podul locuinței sale și așa a făcut vreme de 28 de ani.

Și alte piese din fostul muzeu se găsesc prin poduri și am putea să-l refacem într-o poporție destul de mare. Am fi vrut să expunem în fosta clădire a pompierilor, însă autoritățile locale, deși ne-au promis ajutorul, nu s-au ținut de cuvânt. În prezent, ducem tratative cu Biserica Romano-Catolică pentru amenajarea muzeului în fosta casă parohială. Ne-am organizat și din punct de vedere juridic, pentru a putea semna un eventual contract de închiriere.

Iecenii din Germania își doresc acest lucru și vor contribui și cu bani. Recent, organizația noastră a renovat cu circa 30.000 de euro biserica din sat. Iecea Mare a avut o fabrică de textile inaugurată în 1907, o echipă de fotbal înființată în 1910, teren de fotbal cu tribune și vestiare, bandă de popice, coruri și fanfare…

Din păcate nu s-au folosit toate posibilitățile, ba chiar s-a încercat distrugerea lor. Din mormântul soldaților germani înmormântați la Iecea Mare și îngrijit de comunitate până la Revoluție n-a mai rămas nici o urmă… Muzeul din Würzburg ne-a propus să preia exponatele depozitate în pod, dar noi vrem să rămână în Iecea Mare și sper ca urma șvabilor să nu se șteargă din Banat”, conchide Norbert Neidenbach.