Disperată în încercarea de a-şi salva soţul, cu o afecţiune renală gravă, o timişoreancă s-a împrumutat de la cămătari pentru a plăti o operaţie în Ungaria, dar a rămas fără casă, fără soţ şi trăieşte de câţiva ani, cu consimţământul administraţiei locale, pe un teren din Ciarda Roşie.
Necazuri mult peste puterea unui om
Problemele doamnei Elisabeta Kallai au apărut atunci când rinichii soţului său au cedat. Avea nevoie de un transplant, iar multe dintre intervenţiile medicale le-a făcut la un spital din Ungaria. În momentul în care s-a pus problema operaţiei, în 2010, doamna Kallai a împrumutat bani de la un cămătar. Afectată de situaţia dureroasă prin care trecea a luat o decizie care avea să-i schimbe total cursul vieţii. În cele din urmă, transplantul nu a mai avut loc din cauza unor complicaţii care s-au ivit pe parcurs, Elisabeta a rămas fără casa pe care a pus-o garanţie cămătarilor, iar soţul ei s-a stins în spital, la Timişoara.
Stă în stradă, cu acordul primăriei
Din acel moment, Elisbeta Kallai şi-a schimbat „domiciliul” în zona Ciarda Roşie (locul unde a avut casa) de pe un câmp pe altul. A ajuns pe un teren din Ciarda, în zona străzii Theodor Pallady. De situaţia ei şi a fiului acesteia, Gheorghe Kallo, de 24 de ani, ştie toată primăria, spune doamna Kallai. În urmă cu circa trei ani, prin zonă a trecut viceprimarul, care, la plecare, i-a spus că problema ei se va rezolva şi nu va mai fi nevoită să stea în câmp. Au fost, desigur, doar promisiuni, pentru că de atunci nu a mai auzit nimic de viceprimar, iar locuinţă socială tot nu a primit.
„Am încercat să intru în audienţă la primar, la Nicolae Robu, dar nu m-a primit. Mi s-a spus că el nu se ocupă de cazuri de genul meu”, spune Elisabeta Kallai.
Desigur, Ciarda Roşie, cu toate probleme cetăţenilor de acolo, e mult prea departe de centrul oraşului, unde preocupările administraţiei locale sunt vizibile, pentru că se limitează la pavaje. Trist este că atunci când în ecuaţie intervin fiinţe umane, responsabilitatea reprezentanţilor administraţiei locale pare că dispare brusc, ca şi cum pavajul din centru ar fi mai important decât viaţa unor oameni.
