În cea de-a doua zi de Crăciun al anului 1949, dar și pe parcursul nopții care a urmat, violențele au continuat fără oprire.
De fapt, au fost aplicate sistematic în următoarele șase luni. Spre groaza și disperarea studenților întemnițați de puțină vreme, printre cei care îi loveau sălbatic, alături de Eugen Țurcanu și grupul său, se numărau mulți dintre cei pe care îi crezuseră prieteni și cărora le făcuseră destăinuiri.
Sinuciderea, un vis pentru nefericiţii deţinuţi
CITEȘTE ȘI: Scandal monstru la Timișoara! Câțiva locuitori s-au trezit cu un bloc între case
”În primele săptămâni, doi băieți s-au sinucis, aruncându-se în spațiul strâmt dintre scări. După aceea s-a pus acolo o plasă de sârmă, ca să nu se arunce și alții”, își amintește Petru Cojocaru. Moartea li se părea nenorociților ceva de vis, iar sinuciderea, o evadare onorabilă din infernul asupra căruia trona cu puteri depline Eugen Țurcanu şi comitetul său de reeducare.
”Cei care ne chinuiau aveau puteri absolute asupra noastră. Între bătăi trebuia să dăm declarații și am fost duși adesea la grefa închisorii, unde erau și angajați civili. Ni se cerea să ne facem demascarea, adică să mărturisim tot, inclusiv ceea ce ascunsesem la anchetele de la Securitate și în fața completului de judecată.
CITEȘTE ȘI: Fetiţă de zece ani violată timp de nouă zile de tatăl său
Apoi, eram puși să-i spionăm pe alții și după aceea să devenim acuzatorii lor. Nu-mi mai făceam nicio socoteală că voi ieși viu de acolo”, mărturisește fostul deținut.
Execuţii de o bestialitate extremă
„Unul dintre deținuți a spus, la o demascare, că ar fi omorât un soldat sovietic ca să-i ia arma. Tuturor ni s-a părut că povestea nu prea e verosimilă. Puteai să iei arma unui rus doar dacă îl îmbătai, nu era necesar să-l omori.
CITEȘTE ȘI: O comună din Timiș devine tot mai atractivă pentru timișoreni
Cel care s-a demascat a mai declarat că a fost pus de către șeful său pe linie legionară să-l ucidă pe soldatul străin. Șeful lui a fost luat la întrebări de reeducați și a negat.
A fost bătut, într-o celulă de la ultimul etaj, până și-a dat duhul. A mai fost unul care își făcuse reeducarea la Suceava. La Pitești i s-a reproșat că și-a făcut o reeducare nesinceră și a murit după ce a fost bătut sistematic mai multe luni”, își amintește Petru Cojocaru.
CITEȘTE ȘI: Accident mortal şocant în Timiş!
Este un punct asupra căruia merită să zăbovim, întrucât e vorba despre asasinarea lui Alexandru Bogdanovici, cel care începuse la Suceava, în prima parte a anului 1948, în colaborare cu Țurcanu și în acord cu conducerea penitenciarului, o reeducare prin propagandă, mai precis prin lecturi din lucrările ideologilor comuniști și prin însușirea învățăturilor respective de către studenții închiși.
Dintre toți cei care și-au pierdut viața la Pitești, Bogdanovici a avut parte, probabil, de sfârșitul cel mai crunt.
S-a ocupat de el chiar Țurcanu, fostul tovarăș apropiat. Bogdanovici a fost torturat la început de Alexandru Popa (zis Ţanu) şi Mihai Livinschi, doi dintre membrii comitetului reeducării.
Însă Țurcanu, neplăcându-i blândețea loviturilor, a trecut el însuși la acțiune „ca să vedeți cum se bate”.
Alexandru Bogdanovici a fost torturat sălbatic, din 30 decembrie 1949 până în mai 1950, în camera 3 Biserică a penitenciarului. Țurcanu l-a folosit ca pe un adevărat sac de box, luni la rând.
Nu mai putea să înghită după un timp și era hrănit forțat. La un moment dat își pierduse mințile iremediabil, fiind văzut strângându-și propriul excrement la piept și spunându-i „te-au omorât și pe tine”.
Unul dintre deținuți a rememorat o altă scenă care arată cruzimea extremă de care era capabil Țurcanu: cu un șut foarte puternic, a trimis într-o parte falca lui Bogdanovici, care era culcat cu fața în jos, pe ciment.
A plecat apoi în partea opusă, și cu o nouă lovitură de picior, i-a direcționat maxilarul, deja rupt, în direcția cealaltă! Într-un final, Ţurcanul avea să sară cu picioarele mai întâi pe abdomenul fostului colaborator Bogdanovici, făcându-i zob organele interne.
Apoi, loviturile fatale i le-a dat aruncându-i-se cu avânt cu genunchii pe torace, până victima n-a mai suflat. Nici reeducarea nu era, iată, o garanție pentru nimeni, dar e greu de închipuit că executarea lui Bogdanovici nu a avut girul Securității, căci omul știa prea multe, în calitate de strâns colaborator.
În paranteză fie spus, familia lui Alexandru Bogdanovici, zis şi Şura, a aflat despre soarta nefericitului abia după Revoluţie, din serialul de televiziune „Memorialul durerii”. Asta arată, o dată în plus, cam cât valora pentru comunişti o viaţă de om.
Un alt episod edificator, petrecut în camera 4 Spital, e relatat de unul dintre supraviețuitorii Experimentului Pitești, Gheorghe Măruță, în cartea „Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: „Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil.
Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în focurile reeducării, adică în torturi cumplite, alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice, aplicate de însuşi Țurcanu şi echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele spălate şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel. A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga. Țurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:
– Măi, fiţi atenţi! Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Țurcanu:
– Au intrat pe secţie!
N-a terminat bine de zis, că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi în civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful delegaţiei, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot).
Era Iosif Kişinevschi. Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu (directorul penitenciarului, n. red.), al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi, iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e ?, a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea, studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi îi zise lui Iosif Kişinevschi:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră?, și arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi.
Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel ca ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteti bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâți! Să ziceţi mersi de regimul uman pe care vi-l aplicăm!
Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră, pentru a evita orice replică a celor torturaţi. Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi figurile făcute de aceşti inspectori.
Spaima celor torturaţi a atins cota maximă. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi. Țurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi, privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.
– Să te dezbraci imediat!
Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi dintre roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj, până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă, celorlalţi, care priveam îngroziţi, ne-a zis:
– Iată ce o să păţească acela care va mai îndrăzni să iasă la raport.
Bestia de Țurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz, capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd, ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură.
Ochii i-au sângerat holbaţi, gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă întipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte.
Chiar şi astfel, cu capul bălăgănind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori, până când unul dintre cei ce-l ţineau spânzurat îi zise lui Turcanu:
– A murit.
– Dă-l în p… mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil, zdrobită înspăimântător! Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Țurcanu încă nu se potolise, ci privea ca o fiară în dreapta şi în stânga, gata să sfâşie şi pe alţii”.
