O comunitate timișeană se stinge sub privirile indiferente ale autorităților. Bulzenii, oamenii care au prins rădăcini în ultimele șase secole în extremitatea nord-estică a judeţului Timiş, la limitele de hotar cu Aradul și Hunedoara, s-au împrăștiat care încotro.
”Am mai rămas 14 persoane în satul Bulza (comuna Margina), toți vârstnici. Nu putem pleca. Drumul spre Căprioara (județul Arad) e stricat. A fost vorba că ne fac cale pe la Groși (județul Timiș), dar nimic până acum.
Oricum, niciunul dintre noi nu are mașină și de-ar avea, la vârsta asta, tot n-ar lua drumul”, spune Maria Ticula, care, la 71 de ani, este cea mai în putere, singura care poate lua legătura pe telefon cu cei din exterior grație tehnologiei moderne care permite ca semnalul să ajungă între dealurile din zonă. Viața în sat a devenit mai grea în ultima vreme.
Odată ce locuitorii și-au pierdut puterile, au realizat că nu mai primesc nici un sprijin. ”Înainte vreme, mergeam să votăm, că ne ducea cu microbuzul. Acum, mașina nu mai vine după noi (din cauza legislației – n.r.) iar noi nu mai ajungem. Dintre cei de la primărie, ia legătura cu mine doar vicele, care a sunat astă iarnă și au venit cu plugul să deszăpezească, dar nu era mare lucru de făcut, că n-a fost mare neaua”, își amintește femeia.
Viața la Bulza
”Traiul e cam greu”, mărturisește Maria Ticula. Femeia n-a mai ieșit din sat de mult. Muncește în gospodărie și încearcă să le fie de folos și consătenilor. ”Nănașa noastră de la Timișoara ne aduce pâine o dată pe săptămână, vinerea. Pentru celelalte alimente facem comandă la o doamnă din Căprioara. Eu fac lista și fiecare din sat îmi spune ce vrea: un litru de ulei, un kilogram de orez… Doamna, când poate, trimite mașina cu ce am cerut. În localitate, doar eu am vaci, trei și oamenii, dacă vor lapte, iau de la mine. Apă bem de la fântâni, dar niciuna n-a fost curățată de mult…”, spune Maria Ticula.
Preotul ajunge odată la trei săptămâni, poștașul odată pe lună, autoritățile vin doar în cazuri excepționale, iar doctorul nu prea dă prin sat. Doar ambulanța de la Făget sosește la fiecare solicitare. ”Sănătatea e cea mai mare problemă la noi”, oftează bulzanca. Potrivit acesteia, chiar dacă autoritățile n-au investit mai nimic, îi percep anual un impozit de 300 de lei.
Mărire și decădere
Satul Bulza este atestat documentar la 1366, fără a avea însă o prea mare însemnătate sub aspect economic și cultural. În primele decenii ale ultimului secol din mileniul trecut, localitatea avea şcoală și câteva sute de oameni. ”Eu m-am născut în urmă cu 67 de ani.
La noi, era obiceiul ca femeile din sat să nască cu moașa pe care au avut-o la botez. Pe vremea mea, erau 120 de numere de casă, iar într-o locuință stăteau șase-opt oameni. În total, erau circa 500 de persoane.
Când aveam 18 ani, erau 45-50 de fete de măritat în sat”, spune Ion Stan, un localnic mutat de 47 de ani la Margina, în centrul de comună. Potrivit acestuia, în vremea copilăriei sale, în Bulza era școală primară, iar doctorul venea de la Margina. Mai mult, în localitate erau covaci, magazin (numit ”Cooperativă”) și altele.
”La noi nu a fost colectiv (cooperativă agricolă de producție CAP – n.r.) ci o societate de întovărășire axată pe creșterea oilor, pentru că zona noastră e deluroasă. Erau în jur de 500 de oi. Întovărășirea n-a ținut decât câțiva ani, pentru că cei de acolo au vândut oile și au luat o batoză faină, care bătea și trifoi, dar și un televizor pentru căminul cultural.
Aparatul n-a fost folosit niciodată, pentru că nu aveam semnal, chiar dacă au ridicat o antenă de 25 de metri înălțime”, se amuză, cu oarecare amărăciune în glas, Ioan Stan.
Din păcate, comunitatea n-a făcut o alegere bună nici cu batoza. ”La Cooperativă se găseau trei sortimente de făină, zahăr și tot ce trebuia. Ăsta a fost motivul pentru care oamenii au renunțat la agricultură.
Dacă n-au mai cultivat grâu, au vândut și batoza. Nici prune nu se mai culegeau din pomi, că făceau răchie din zahăr. Asta în condițiile în care fiecare familie făcea înainte o mie de litri de țuică, că erau șase cazane de-a lungul văii, ce ardeau până intram în iarnă”, spune omul.
Potrivit acestuia, localnicii au renunțat și la cultivarea porumbului, din cauza porcilor mistreți care le mâncau recolta.
”O vreme se îngrășau vițeii, că era abator la Făget. Era o sursă de venit. Ai mei creșteau, pe lângă păsări și porci, trei vaci, o vițea, doi boi și doi viței pentru tăiat.
Un vițel de un an ajungea la 400 de kilograme și luai pe el 4.000 de lei între anii 1975-1980. Asta era cam trei salarii bune. Eu în vremea aia primeam în jur de 700 de lei la pădure, la tăiat lemne pentru ITET, fabrică ce producea parchet, dar lucram doar iarna, din noiembrie până în aprilie”, precizează Ion Stan.
Și dacă agricultura, principala ocupație a oamenilor, nu a mai fost practicată, a început exodul. ”Eu am venit la Fabrica Chimică Margina, unde se făcea și oțet. Era prin 1973. În acea perioadă, tot tineretul a plecat, în special la Margina, Tomești sau Timișoara, unde se găsea de lucru. Prin anii`80 nu mai era școală în sat”, spune Ion Stan.
”Aici a fost pădure și tot pădure va fi”
”Când eram eu copil, Moșu îmi zicea că aici a fost pădure și tot pădure va fi. Cică satul a fost creat într-un luminiș. O perioadă de 20 de ani, n-a știut nimeni că era o așezare în pădure. Mai apoi s-au făcut legături cu alte sate. Acum toate astea nu mai sunt. În țarină, crește pădure… Azi, doar un om mai are grădină în afara satului, în câmp.
În tinerețea mea, în fiecare an, toți laolaltă curățam câte un deal, să avem furaj pentru animale. I se zicea ierbărit. Multe munci le făceam în comun, chiar și drumuri de piatră”, spune Ion Stan. Omul este frate cu cel mai tânăr locuitor din Bulza, Doru Stan, de 63 de ani.
”Cea mai bătrână e o femeie de 89 de ani. Fratele meu stă la intrarea în sat. De la el la următoarele case sunt 200 de metri. Sunt șase la rând, locuite în mare parte de femei văduve, doar două au bărbați. La peste 500 de metri de drum – de-a lungul căruia nu-i nici o locuință, toate s-au dărâmat, că erau de lemn – e casa unei femei, apoi iar 200 de metri… pustiu.
În gura văii stă altă săteancă, iar la o oarecare distanță de ea, în capătul de sus, locuiește sora ei. Mai sunt doi frați care au mulți pruni și fac țuică, dar ei vin și pleacă.
Aștia sunt toți”, precizează Ion Stan. Potrivit acestuia, singurul venit al locuitorilor e pensia și aia mică, pentru că recolta din grădini nu poate fi valorificată din cauza izolării.
”Odată pe lună vine poștașul peste deal, pe la Groși, cu bicicleta să le aducă banii. Ca să ajungi în sat din Margina, e o scurtătură de 12 kilometri prin pădure, dar e greu de străbătut de la o anumită vârstă. Eu ca să ajung în sat merg cu băiatul meu cu mașina, ocolind prin județul Arad! Fac 50 de kilometri, de patru ori mai mult!”, spune Ion Stan.
Și urmele se șterg
”Când mă gândesc câți am fost… acum îmi pare rău. Natura își intră în drepturi și în cimitir. Acesta a fost mutat de vreo 15 ani în ocolul bisericii, unde sunt îngropate mama și bunica. Tata și bunicul, care s-au stins mai devreme, au mormântul sus pe deal, unde se urca cu carul cu boi.
Acum, în vârf, la fostul cimitir, nici tractorul nu mai urcă…”, prezintă Ion Stan trista realitate.
”Bulza este un sat care moare efectiv. În sat se ajunge foarte greu, existând o rută ocolitoare prin Arad. Dacă pleci din Margina trebuie să ajungi la Făget, apoi la Căpâlnaș (în județul Arad – n.r.), iar prin Căprioara ajungi în Bulza. E și un drum vechi de pământ prin Groși, dar e într-o zonă împădurită.
Acesta ar fi de circa 20 de kilometri, traseul fiind Margina – Groși – Bulza”, admite secretarul Primăriei Comunei Margina, Dan Danciu-Groșan. Potrivit acestuia, ultima oară fiii satului Bulza s-au reunit pe pământurile natale în 20-21 august 2016, când a fost ultima rugă a satului. În rest, în localitate mai vin periodic rudele sătenilor și una-două persoane care au case de vacanță.
Telefoane fixe cu antenă specială
”În sat sunt două telefoane fixe cu antenă specială. Noi am dat un aparat familiei Ticula, iar vecinul acesteia primește și el semnal. Anul ăsta, am fost de trei ori în sat la deszăpezire. În Bulza nu e magazin și nici semnal de telefonie mobilă. E un sat foarte liniștit, cu aer curat, fără defectele dezvoltării. Străzile din localitate au fost asfaltate, dar nu există rețea de apă.
Locuințele sunt funcționale. Oamenii se ocupă cu agricultura și creșterea albinelor. Cei puțini care au rămas nu vor să se mute. Sunt împăcați cu destinul”, a declarat Ioan Szellelki, viceprimarul comunei Margina.
