Cum stăteam eu, de unul singur, în staţia de tramvai din Piaţa Traian, îmbrăcat în costum, cu ac la cravata asortată cu cămaşa în dungi discrete şi pieptănat pe o parte, aşteptând ultimul vagon de sâmbătă seara să mă ducă acasă, numai ce aud că mă salută cu glas strident un bărbat pe bicicletă care trece în viteză prin faţa mea fără să oprească: „Să trăieşti, şefu’!”.
M-am uitat lung după omul acela, rătăcit ca şi mine pe străzile pustii ale Timişoarei şi care mânca parcă pământul cu roţile mijlocului său de locomoţie. Nu aveam de unde-l cunoaşte, tot ce ştiu despre el e că purta nişte haine ponosite, care fâlfâiau ca un drapel umflat de vânt.
Cum trecu el, cum m-a încercat şi pe mine un gând: „Numai să nu-l ia radarul ori să-l oprească vreun poliţist care n-are casă, nevastă ori bar ca să-şi petreacă seara şi să-l găsească fără far sau ochi de pisică, să nu mai vorbim de cască ori de vestă reflectorizantă. Eram mereu cu ochii în afişierul electronic care îmi indica intervale halucinante pentru tramvaiele care ar urma să vină. Când tabela s-a dat peste cap, ar fi trebuit ca în două-trei minute să sosească primul tramvai, dar acela nu-mi era bun. Aşa că i-ar m-am gândit la biciclistul care m-a salutat şi s-a pierdut în noapte. El era cu mult mai în avantaj decât mine, care eram tras la patru ace, dar nu aveam nici o leţcaie în buzunar ca să chem un taxi, era călare pe bicicleta aia a lui de damă şi, poate, şi pe situaţie, din moment ce pedala cu aşa mare viteză.
Gândul însă ca şi gândul, când te năpădeşte, ai încurcat-o: „Şi dacă bicicleta aceea e furată? O fi furat-o dintr-o scară de bloc?” M-am liniştit însă, căci pe casele scărilor din toate blocurile e beznă, iar uşile sunt ferecate cu încuietori automate. Ca să intri trebuie să îţi deschidă cineva – un locatar cu care vorbeşti la interfon – ori să ai cartelă potrivită. Şi-apoi şi cablul cu care e legată bicicleta de balustradă are şi el cifru, nu? „Exclus, nu o putea fura de acolo!”.
Tabela arăta că va mai trece prin staţie un tramvai de pe altă linie, dar nu mai vine. În schimb, se stinge lumina televizorului de la fereastra de la etajul de vizavi, semn că filmul s-a sfârşit ori numai s-a rupt şi acum se dă publicitate. M-a bătut gândul să sun la 112. Dar ce să spun? Că un boschetar zboară cu o bicicletă furată de pe scara B a blocului 93 din Cartierul 17?
Şi dacă n-a furat-o, ci a cumpărat-o de la piaţa de vechituri cu bani munciţi cu sudoarea frunţii lui? Tabela începe să mă enerveze din nou, pentru că indică iar un tramvai ce face stânga, dar pe stradă nu trece nici măcar un câine vagabond. Măcar acesta să nu mă salute, să nu mă latre, având în vedere că ne găsim doar noi doi la acea oră într-un loc pustiu şi nici eu nu o să-l muşc ca să produc o ştire de presă.
Câinele ăla însă nu vine, cum nu mai vine nici tramvaiul meu. Mai sunt cinci minute până atunci, dar a trecut deja o oră. În schimb, apare un poliţist local, din direcţia în care a tulit-o biciclistul. ~sta nu obişnuieşte să salute, că-i mai tânăr, dar mă apostrofează să nu mai umblu cu cravată şi în costum noaptea, că aş putea să rămân în chiloţi.
Îi mulţumesc pentru amabilitate, punând în evidenţă rolul preventiv al poliţistului în combaterea infracţionalităţii pe timp întunecat, zicând: „Să trăiţi, şefu’! Bine că mi-aţi spus, mă dezbrac singur, pentru ca hoţul să nu depună nici cel mai mic efort. Nu ştiţi vreo garderobă prin apropriere?”. N-am aşteptat răspunsul căci tocmai sosise şi tramvaiul meu şi era foarte grăbit…
Când am ajuns acasă am inventariat elementele de vestimentaţie. Erau toate. Doar cravata am găsit-o în locul portofelului, care bine că mi-a fost furat pentru că era gol şi tot mi am dorit să-mi cumpăr unul nou… plin cu bani.
