„E mare, cu fața ovală, ochi rotunzi peste care când stă la orizontală coboară pleoapele”, spune cu privirea în jos, fără să focalizeze nimic, fata din fața mea. E cea mai bună prietenă a ei. Sunt alături din copilărie.
”Când eram mică o vedeam ca pe o fetiță. Acum o privesc ca pe un manechin”, spune tânăra… ”Ce culoare au ochii?” Ezită. Nu s-au privit niciodată în ochi. Niciuna dintre ele nu vede. Una e din plastic, cealaltă din carne și oase. ”Căprui”, răspunde după un timp. ”Parcă așa mi-a spus mama…”, completează ea. ”Sunt albaștri”, o corectează aceasta.
Păpușa, cea mai veche prietenă a ei, îi poartă hainele. S-a îmbrăcat cu ele în urmă cu 14 ani și s-a privit în oglindă. Probabil că atunci a râs, fericită că îi stăteau bine. După aceea, nu s-a mai uitat în oglindă. Mama îi alege garderoba, iar ea sortează hainele cu mâna. Asta da, asta nu… Preferă roșul și albul. Fierbinte și călduț. Detestă negrul. ”E rece!”, spune ea.
Distinge trei culori cu palma
Dariana distinge doar trei culori. Își freacă palmele, iar apoi își trece dreapta peste material. E fierbinte. Ăsta e roșu. Aici e cald cu o adiere de rece. ”Alb”, ghicește fata. Tresare, ca și când un jet de apă rece i-ar fi atins degetele. ”. E negru!”, spune ea.
Vede viitorul prin scris
Mâna apasă tastatura calculatorului. O voce indică tasta atinsă. ”E Max”, spune Dariana, ”un cititor de ecran”. O ajută să scrie prima ei carte în alfabetul utilizat de noi toți. Primele volume au apărut în Braille – concepute la viteza de lucru de o foaie la cinci minute. Povestește despre o dragoste de fată pentru un băiat – un sentiment pe care nu l-a încercat încă – și despre o revedere – marele ei ”of”, acela de a vedea din nou lumea. Personajele îi împlinesc visurile. Dorințe mici pentru un om mare: să fie jurnalistă sau psiholoagă. Să poată să pună prăjitura pe care a pregătit-o la copt în aragaz. Să iasă cu fetele…
Dincolo de ecran
Are peste 200 de prieteni pe Facebook, dintre care doar cinci i-au stat alături dincolo de ecranul monitorului. ”Nu am prietene cu care să ies… Fetele care îmi sunt aproape sufletește sunt tot nevăzătoare. În rest, lumea râde de mine…”, spune Dariana, rămasă după experiențe neplăcute din timpul grădiniței cu o răceală distantă, ceea ce o face să pară mai matură decât boboaca de liceu care e. Vocea ei se aude la un radio online. Un glas plăcut, care a câștigat mai multe concursuri de interpretări vocale. Acum ”privighetoarea” nu mai cântă, vorbește răspicat despre lume. Acea lume care așază în fiecare dimineață noaptea în fața ochilor abia deschiși.
Numărul 208
Degetele se plimbă pe foaia de hârtie, citește ”Pregătire pentru adolescență”. ”Avea degetele ca bețele de chibrituri. S-a născut prematur – prin cezariană – la șase luni și o săptămână, după o sarcină cu probleme. Avea 950 de grame. A stat la incubator și a primit oxigen medical. Nu credeam că mai scapă… Dar a crescut. În jurul vârstei de un an a început să piardă jucăriile. Plângea că nu le găsea. Atunci am văzut că ceva nu e în regulă. Am fost la oftalmolog și mi s-a spus că are o pupilă mai mare și una mai mică din cauza presiunii la care a fost administrat oxigenul, dar că se va remedia. După trei luni, eram în Statele Unite ale Americii, la New York. S-a dezlipit total retina la ambii ochi. A fost operată la Boston, dar nu s-a rezolvat nimic. Era în 2001. Avea un an și trei luni. Am înscris-o pentru transplant de retină, care la vremea aia era în studiu. În urmă cu două luni s-a reușit prima operație. Dariana este pe lista de așteptare pe locul 208, la spitalul din Boston. Dacă e compatibilă, poate trece în față. Donatorul trebuie să fie de aceeași vârstă cu ea – în perioada de creștere – pentru ca retina să se dezvolte o dată cu globul ocular. Dacă va reuși să facă transplant va trebui să învețe aproape totul din nou”, spune mama, Ana-Floare Domșa.
Pe nevăzute
Premiantă la Liceul Iris din Timișoara, unde face naveta zilnic și unde își petrece cea mai mare parte din zi – cu cursurile și pregătirea temelor -, Dariana, când va deschide ochii, va avea nevoie de translator pentru a face legătura dintre cuvânt și lucrul în sine. Alfabetul, cifrele, cititul și alte lucruri pe care văzătorii le consideră ca făcând parte din ființa lor completă vor trebui asimilate de tânăra care trăiește aproape nevăzută de nimeni la Voiteg. Rar, alături, fiecare pe bicicleta sa, fata și tatăl său ”privesc”, prin pielea feței, adierea ce răcorește ușor serile comunei timișene și așteaptă să se facă lumină…
