La aniversarea Politehnicii Timișoara. Povestea unei plăci comemorative
Politehnica din Timișoara, a doua politehnică din țară, după cea din București, are actul de naștere odată cu Decretul regal nr. 4822 din 11 noiembrie 1920, chiar dacă în decret se precizează :”Se aprobă înființarea pe ziua de 15 noiembrie 1920 a unei școli politehnice la Timișoara”. Începând cu această dată activitatea școlară se va desfășura în cadrul a doua secții: mine si metalurgie, respectiv electromecanică, care pe parcurs se vor transforma în facultăți.
Pornind la drum fără o bază materială adecvată se va apela la clădirea fostei Școli superioare de comerț de pe Strada Telbisz nr. 6 în care se vor amenaja primele săli de curs, primele laboratoare, precum și birourile administrative. Cheltuielile cu amenajarea și mobilierul vor fi suportate de Primăria orașului Timișoara, dar și din sponsorizări făcute de unele întreprinderi sau persoane particulare.
Odată cu creșterea numărului de studenți era evident că sunt necesare spatii mai mari, adecvate învățământului superior tehnic, și pe cât posibil, spații proprii.
Primăria orașului a înțeles această dorință si a donat școlii un teren de 9,3 ha situat pe malul stâng al canalului Bega. Pe acest teren se va începe construirea a ceea ce astăzi s-ar putea numi campus universitar. Prima clădire din interiorul acestui teren a fost pavilionul Școlii Politehnice din Timișoara, astăzi cunoscut sub denumirea de corpul vechi al Facultății de Mecanică.
Exact acum 100 de ani, adică pe data de 11 noiembrie 1923, a avut loc solemnitatea de inaugurare a Pavilionului Școlii Politehnice din Timișoara, eveniment la care au participat: ”M.S Regele Ferdinand I, M.S. Regina Maria, Președintele Consiliului de Miniștri Ioan C.I. Brătianu, Ministrul Lucrărilor Publice Traian Moșoiu, Mitropolitul Transilvaniei dr. Nicolae Bălan, Episcopul Aradului și părților din Banat Ioan I. Papp, Rectorul Școlii Politehnice dr. Victor Vâlcovici și muți dregători ai statului, profesori ai Școlii Politehnice din Timișoara, precum și fruntași ai clerului și poporului”. Cu această ocazie a fost ridicată o placă comemorativă, iar Regele Ferdinand I-iul a rostită monumentala frază: ”Nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește într-însa”. Peste ani aceasta a devenit deviza Politehnicii din Timișoara.
Dacă vorbele rămân, prin transmitere din generație în generație, nu același lucru se întâmplă cu monumentele istorice care sunt supuse vicisitudinilor vremii și politicii. Odată cu înlăturarea monarhie, prin expulzarea din țară a Regelui Mihai I, dar mai ales după instaurarea reformei învățământului din 1948, asupra plăcii comemorative s-au abătut vremuri grele. Activiștii partidului comunist au căutat să elimine orice însemn al regalității, atât fizic cât și spiritual, prin distrugerea monumentelor ce aminteau despre această perioadă, dar și prin scoaterea ei din istoria poporului român.
Din acest moment soarta plăcii comemorative, care amintea despre inaugurarea Pavilionului Școlii Politehnice din Timișoara, a fost pecetluită. S-a dat ordin să fie dată jos și să fie spartă. Muncitorii din cadrul atelierului Facultății de Mecanică s-au conformat: au dat-o jos și au dus-o in atelierul lor, care la acea vreme era in fostul grajd pentru odihna cailor folosiți în transportul cărămizilor, de la Jimbolia, necesare construirii pavilionului. Această clădire, construită provizoriu din chirpici, care astăzi nu mai există, a fost împărțită în două: jumătate din această clădire era atelier, iar cealaltă jumătate era un laborator pentru disciplina Tracțiune electrică. Peste placa comemorativă s-a așternut uitarea, mai ales că ea nu s-a mai putut vedea, nefiind expusă nicăieri.
Istoria și-a urmat cursul, iar anii 80 ai secolului trecut au demonstrat că societatea ce se construia in România nu era viabilă, aducând-o într-o gravă criză în urma căreia alimentele, dar și energia electrică, combustibilii lichizi și gazele erau cartelate. În această perioadă, ca tânăr asistent universitar cu pregătire in domeniul electric, mi s-a dat ca sarcină să fac citirile tuturor contoarelor de energie electrică și gaze, precum și să urmăresc încadrarea în cotele repartizate.
După o activitatea de patru ani într-o întreprindere mare consumatoare de energie ( Schela de Extracție Țiței și Gaze Suplacu de Barcău, Bihor) știam unde s-ar putea acționa astfel ca măcar aplicațiile practice să nu sufere ca urmare a deselor întreruperi ale alimentării cu energie electrică. În una din rapidele vizite făcute am constatat că in Laboratorul de Tracțiune electrică erau, pe o placă de marmură fixata de perete la vreo 10 cm de acesta, mai multe hebluri, niște aparate învechite (întrerupătoare la care închiderea sau deschiderea se realiza prin contacte mobile de tip pârghie) care nu protejau studenții de o posibilă atingere accidentală. Intrând în discuții cu veteranul electricienilor, pe nume Francisc Baya, am aflat că placa de marmură nu era altceva decât placa comemorativă de pe clădirea Facultății de Mecanică, facultate ce a moștenit pavilionul inaugurat în 1923.
Deci, placa de marmură fiind un bun izolator electric, electricienii nu au spart-o, doar au găurit-o pentru a fixa pe ea aparatele electrice necesare în cadrul laboratorului, fiind folosită pe post de distribuitor electric. Pentru a nu se vedea scrisul era cu fața la perete. Nici eu nu am reușit să citesc prea bine tot ce era scris pe ea, dar am înțeles valoare ei istorică și l-am rugat pe veteranul electrician să fiu anunțat în cazul în care urma o acțiune de modernizare a laboratorului și evident înlăturarea acelui distribuitor electric improvizat.
Peste ani, nu chiar mulți, societatea multilateral dezvoltată a intrat în criză profundă care a dus la mișcările revoluționare din decembrie 1989, mișcări începute la Timișoara. Timpul a trecut, electricianul ieșise la pensie, iar peste placa comemorativă s-a așternut din nou uitarea.
La începutul secolului XXI, Facultatea de Mecanică a intrat într-o etapă de consolidare și de înnoire, etapă în care făceam parte din conducerea ei. Cum nu mi-a plăcut modul în care arătau cărămizile după tratamentul chimic la care au fost supuse, m-am urcat pe schelă să văd mai de aproape efectul lucrărilor executate. Cu această ocazie am constata că șuruburile cu care era prinsă placa comemorativă erau acolo și dintr-odată mi-am amintit de placa din laborator.
Directorul administrativ al Facultății de Mecanică, Ioan Gurban, și-a luat misiunea de a o reface, cu ajutorul unui domn Varga Iosif, specialist in monumente funerare, și de a o monta la locul ei. Astăzi, la 100 de ani de la existența acestei plăci, ea poate fi văzută pe zidurile Facultății de Mecanică și, cu o privire atentă se pot vedea urmele lăsate de găurile de fixare ale unor aparate electrice.
La mulți ani ”Școalei Politehnice din Timișoara”!
Articol semnat de Prof.univ.dr.ing. LIVIU BERETEU
