Femeia care a plâns o singură dată în gulagul sovietic

”A fost un bătrân din sat care nu se deplasa decât pentru a veni la biserică. Nu mai avea putere și totuși își dorea să audă clopotele. Mi-a spus odată că acest lucru îi produce bucurie…

Iosif HollschwandnerA stat în lagărul sovietic zile în șir, sperând că se va întoarce acasă. Rușii l-au mințit de multe ori că va pleca și nu mai credea că acest lucru se va întâmpla. Odată însă, pe când era în tren, a auzit clopotele. Atunci a știut că se apropie de casă. În 1945, foarte mulți dintre germanii comunei Nădrag au fost deportați, iar 14 dintre aceștia nu s-au mai întors”, spune preotul romano-catolic Iosif Hollschwandner.

La 21 de ani, luată de pe stradă și dusă în infern

”Era 11 iunie. Lucram la câmp. Era cald. A venit deodată o furtună. Ningea. Ne-am pus unul după altul, să nu ne răzbească vântul. Așa era în Uniunea Sovietică…”, își amintește Malvine Moritz, singura persoană din comuna Nădrag care mai poate povesti ororile trăite pe viu în gulagul de la Volodarka.

Malvine MoritzAvea 21 de ani când a fost luată de pe stradă și dusă în infern. ”Sora mea Wilhel­mi­ne fusese luată înainte de soldații români, dar la câteva zile a fost adusă acasă. Ni s-a transmis că niciun neamț din sat nu va fi dus în lagărele sovietice pentru că este suficientă forță de muncă. Apoi, în 24 ianuarie m-am trezit în camion. La Sala Sindicatelor din sat, unde era centrul de adunare, m-am întâlnit cu Wilhel­mi­ne. Fusese luată și ea. Un soldat ne-a adus acasă să ne luăm haine groase și mâncare. Am ajuns apoi la Lugoj și după două zile eram într-un bou-vagon. Nu știam unde ne duc și pentru cât timp”, spune Malvine Moritz.

Drumul până la destinație a durat două săptămâni. ”Eram toți în vagon: bărbați și femei. Aveam o sobă mică să ne încălzim și o gaură mare unde ne făceam nevoile ascunși după o pătură pe care o țineau doi inși. Mâncam ce aveam de-acasă și dormeam pe scânduri”, își amintește bătrâna de 92 de ani.

Viața încercuită cu sârmă ghimpată

La coborârea din tren, Malvine Moritz avea să-și vadă viața încercuită cu sârmă ghimpată, iar speranțele puse la rece în zăpadă. Stătea într-o baracă de lemn alături de alte femei și își țineau de cald una alteia.

”Erau săraci, mai rău ca noi! Dimineața primeam ceai neîndulcit și o pătrățică de ciocolată. Eu eram în putere și primeam un kilogram și jumătate de pâine pe zi. Wilhel­mi­ne era mai bolnăvicioasă și avea rația de doar 500 de grame. O mâncam toată până la ultima fârâmitură… Pâinea era o monedă. Dacă nu ne făceam norma, ne tăiau din pâine”, spune femeia.

La colhoz și în mină

”Prima dată ne-au scos la muncă imediat după ce am ajuns. Era deja februarie. Ca să nu stăm degeaba, ne-au pus să nivelăm gropile. Duceam pământ cu targa… Hilde avea mănușile rupte. I-au înghețat mâinile”, rememorează Malvine Moritz.

Când a venit primăvara, fetele au fost duse la câmp. ”Lucram cu aceleași cuțite cu care mâncam. Scoteam pălămida, să curățăm grâul. Apoi, recoltam morcovi și castraveți. Mai târziu ne-au dus la mină. Am primit salopete, galoși de gumă și o pufoaică. Pe cap mi-am pus un batic dintr-o față de masă în carouri roșii și albe. Tră­geam cărbunele cu răngi şi lopeţi, apoi în genunchi împingeam vagoneţii până la un cablu care îi ridica la su­prafaţă. Odată ne-au băgat în concurs: schimbul nostru trebuia să facă o sută de vagonete. Eram de noapte. La ora șase dimineața am căzut jos cu nasul rupt și degetele zdrelite… Bărbații erau mai curajoși: mâncau săpun să facă febră și să stea la infirmerie… Gitta, o fată frumoasă de la Știuca, care avea acasă un copil de cinci ani, făcuse febră. Doctorița n-a crezut-o. A murit lângă mine de plămâni. Atunci am strigat la infirmieră!…”, spune femeia.

”N-am plâns decât o singură dată”

Malvine Moritz își amintește când a vărsat, pentru singura oară, lacrimi: ”În decembrie 1949, după aproape cinci ani, am mâncat supă cu tăiței și mazăre cu carne gătită ungurește, piperată și gustoasă. Eram la Sighetul Marmației și urma să revin în sat. Plecasem din Volodarka, lăsând în urmă un mic cimitir… N-am plâns decât o singură dată în tot acest timp, atunci când, după zile întregi de arpacaș și varză, din gălețile cu care ne-au adus mâncarea am primit un polonic cu supă de gogonele. Era prea mult…”.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

One thought on “Femeia care a plâns o singură dată în gulagul sovietic

  1. Hitleristii sint condamnati si la ora actuala ca fiind inumani dar CRIMELE comise de STALIN in numele COMUNISMULUI
    sint UMANITARE .
    Ca STALIN I-a lichidat pe uni JIDANI care au fost adevarati COMUNISTI si din nefericire nu si-a terminat
    treaba ca si Hitler.

Lasă un răspuns