Ştiri false au existat dintotdeauna, doar că pe vremuri se chemau veşti. Vestitorii de ieri sunt ştiriştii de azi. Sigur, pe vremuri, dacă dădeai o veste falsă răspundeai cu capul, adică rămâneai fără el. Şi o veste adevărată, dar proastă, dacă dădeai, se întâmpla la fel în unele situaţii, în funcţie de starea de spirit a celui ce avea posibilitatea să-ţi ia capul.
Din cauza asta vestitorii erau rari, însă bine plătiţi. Trăiau clipa, iar cei mai dezgheţaţi inventau şi câte o veste bună, dacă n-o găseau de-a gata, pentru a o completa pe cea rea, astfel încât să mai îndulcească mânia stăpânului.
După cum se ştie, vestitorul întreba: „Am două veşti, una bună şi una rea, pe care s-o spun mai întâi?”. Dacă ţi se cerea s-o spui mai întâi pe cea rea, era semn rău, că aveai puţine şanse s-o zici şi pe cea bună. Dar şi dacă o ziceai mai întâi pe cea bună, iar cea rea era rea de tot, tot fără cap te trezeai. Însă dacă cea bună era atât de bună încât s-o îndulcească pe cea rea, scăpai nevătămat.
Odată cu progresul industrial şi, mai ales, cu revoluţia tehnologică, viaţa vestitorilor s-a îmbunătăţit radical, ei trasformându-se în ştirişti care vorbesc după cum îi taie capul sau interesul le poartă fesul. Să facem un mic studiu de caz, având următoarea informaţie: „În localitatea X a fost găsit un cal mort, căzut într-o groapă, fără a fi revendicat de nimeni”.
De aici putem dezvolta o întreagă poveste bazată pe ştiri false, după cum urmează: „Câţiva martori oculari au afirmat că animalul îi aparţine, de fapt, prefectului, acesta fiind văzut de câteva ori călărind prin localitate”.
Prefectul cere drept la replică şi scrie: „Este adevărat că am călărit prin localitate, dar calul nu era al meu, ci al primarului”. La rândul său, primarul răspunde oripilat: „Nu era calul meu, este un mârşav atac politic, eu doar l-am închiriat de la o firmă când a venit prefectul în localitate, ştiind că îi place să călărească”. De aici încolo se adânceşte misterul.
Toate marile televiziuni îşi trimit cei mai buni reporteri de teren la faţa locului. Dar ce să vezi? Între timp, calul mort a dispărut, a rămas doar groapa filmată din toate unghiurile.
Este evident că la mijloc este mâna prefectului, aşa cum susţin cei din opoziţie, pornind de la ipoteza că prefectului îi plăcea să călărească şi că primarul, în slugărnicia lui partinică, a şters toate urmele, acţionând la adăpostul întunericului.
Partidul aflat la putere, din care fac parte prefectul şi primarul, reacţionează prompt şi solicită formarea unei comisii parlamentare care să ancheteze moartea şi dispariţia calului în colaborare cu poliţia şi procuratura, existând suspiciunea de ascundere a cadavrului animalului şi chiar folosirea acestuia în scopuri comerciale.
În doar câteva zile, mica localitate este luată cu asalt de zeci de reporteri, de parlamentarii din comisie şi de suitele acestora, presa speculează la nesfârşit în încercarea de a afla adevărul, prefectul îi dă în judecată pe cei ce îl calomniază, sprijinit de preşedintele partidului şi de echipa acestuia formată din avocaţi, moderatori şi mediatori, în timp ce opoziţia îşi înteţeşte atacurile la adresa celor incriminaţi, aflându-se că prefectul are o amantă cu înfăţişare de amazoană şi că, de fapt, călărise împreună cu ea şi prin alte localităţi.
Presupusa amantă dispare de la domiciliu, asaltată şi urmărită de reporteri şi fotografi, fiind descoperită abia peste câteva zile pe o plajă din Brazilia. Soţia prefectului introduce acţiune de divorţ, având dreptul la jumătate din averea familiei.
Presat de opoziţie, de colegii din partid, poate şi de remuşcări, prefectul cedează nervos şi-şi dă demisia, întorcându-se la meseria lui de bază, aceea de doctor veterinar. Încet, încet, pe nimeni nu mai interesează ce s-a întâmplat cu calul mort.
Adevărul a fost descoperit abia peste câteva luni. Calul era, de fapt, măgar, şi nu era mort, ci doar căzut în groapă, de unde s-a salvat singur şi a fost găsit la marginea localităţii de nişte nomazi şi înhămat la căruţă.
Unora li se pare distractiv, dar acest gen de „fake news”, cum zic americanii, a ajuns să conteze în campaniile electorale din câteva mari şi puternice ţări ale lumii, ceea ce nu este nici pe departe o glumă, pentru că acuzaţiile sunt grave şi generează un veritabil lanţ al slăbiciunilor, de la forţa informaţiei până la manipularea cea mai perversă şi, desigur, atractivă.
Editorial scris de Alexandru Păduraru
