– Ai avut o idee excelentă – tu trebuie să spui cum şi din ce ţi-a venit – care, de cinci ani, poartă numele de Sfinţi fără aureolă.
– Era în 1957 când am aflat despre partizani (pe atunci erau numiți bandiți). Abia apăruse televiziunea la București și în România încă nu se difuza ceva. Vecinul meu, aș putea să spun bunicul meu de suflet, un neamț pe numele său Lissy, mi-a povestit odată despre grozăviile ce se întâmplă în pădurile Munților Semenic, despre niște bandiți care îl omorâseră pe pădurarul șef și despre alte crime din Banat. Acum am auzit povestea și din gura ultimului partizan din Banat, Nicolae Ciurică, trăitor în comuna Teregova. Nu l-am prea crezut nici pe unul, nici pe altul.
Oamenii obișnuiesc să mai fabuleze, să mai adauge, să mai îngroașe evenimentele. O întâmplare a făcut să realizez un reportaj tv despre starea drumului național dintre Caransebeș și Oțelu Roșu și, pe șantier, l-am găsit pe primarul de atunci al Caransebeșului, Marcel Vela, care s-a scuzat că nu poate să-mi dea decât un interviu foarte scurt, întrucât la Clubul Armatei urmează să se desfășoare, peste câteva minute, o întâlnire cu partizani și urmași ai acestora.
Am crezut că este o scuză politicoasă dar, ca orice jurnalist interesat, m-am deplasat în centrul orașului unde, într-o sală neîncăpătoare, începuse simpozionul dedicat partizanilor. Acolo am aflat că inclusiv bunica primarului fusese luptătoare în munți și tot acolo l-am descoperit pe poetul Iosif Caraiman, pe care îl știam din copilărie. Dezbaterile mi s-au părut extrem de interesante și mi-am propus să realizez măcar două-trei documentare în zonă. Nu știam că voi realiza chiar 52 de episoade difuzate pe canalele Televiziunii Române. Apoi am început să transcriu interviurile în integralitatea lor și așa au apărut cinci volume, la Editura Eubeea, Tipografia Eurostampa din Timișoara.
– Când atingi firescul, totul pare simplu. Problema este cum găseşti drumul. Şi, mai ales, cum îl străbaţi. Demersul tău este unic în publicistica noastră. Ştiu că îl continui. În ce punct te găseşti ?
– Cred că mă apropii de finalul întâmplărilor cu partizani și îți voi spune și de ce. Istoria orală își are rosturile sale, dar mereu trebuie dublate interviurile de datele existente în arhive. Partizani nu mai sunt, urmașii lor chiar nu știu foarte multe despre lupte pentru că nu au fost de față și improvizează uneori pe marginea povestirilor altora sau a celor apărute în diferite cărți. Am început să mă ocup de deportații pe criterii etnice, simpatii politice și în funcție de avere în URSS, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în Bărăgan, în Delta Dunării, la lagărele de muncă ș.a.
– Este greu să pui pe cineva în starea de a se mărturisi. În cazul acesta, fiind vorba de persoane vârstnice, cu atât mai mult. Dă, succint, amănunte din „reţetă”, poate sunt folositoare mai tinerilor colegi. Dar cred că şi unii cititori ar fi interesaţi să afle.
– Cu vârstnicii trebuie să fii foarte atent. Mai întâi, trebuie să le câștigi încrederea, să fii sincer, să arăți că empatizezi cu ei, să cunoști măcar în linii mari evoluția evenimentelor în acea perioadă. Au trecut prin tot felul de grozăvii, prin situații limită și, normal, pot deveni suspicioși. Au trecut mai bine de șaptezeci de ani de la mișcările anticomuniste la care au luat parte și încă sunt tensionați. Este bine să te documentezi din arhive pentru a argumenta mai ușor dialogul, chiar dacă vor spune la un moment dat că documentele pot măslui realitatea, așa cum a fost la alegerile din 1946.
– Mulţi dintre interlocutorii tăi au plătit cu viaţa, au fost maltrataţi fizic şi psihic, au stat destui ani în puşcării. Care este cazul care depăşeşte orice închipuire!
– O parte dintre partizani au plătit cu viața, fie în lupte, fie în fața plutoanelor de execuție. O altă parte a fost trimisă în închisori pe termene de până la 25 de ani, alții, după închisoare, au fost la muncă silnică. Dar toți au trecut mai întâi pe sub bâtele anchetatorilor și apoi ale gardienilor care loveau fără milă, cu sadism.
Cu Pătru Gherga din Rusca-Teregova am purtat mai multe discuții. El rezuma cam așa: condamnat la 25 de ani de închisoare, la Securitate i-au smuls unghiile de la un picior, a fost bătut până la leșin pentru a-și divulga tovarășii, a trecut prin 13 închisori, după 5 ani de la arestare a avut dreptul să fie vizitat, a fost în mină, a tăiat stuf în Deltă, a săpat șanțuri… Din mărturisirile altora am aflat despre „plimbarea” cu tălpile goale pe cioburi de sticlă sau pe cărbuni aprinși.
Poetul Iosif Caraiman povestea că, după ce tatăl său a fost omorât, corpul acestuia a fost târât după un tractor între Feneș și Armeniș unde a fost lăsat ca exemplu: „Cine face ca el, ca el să pățească”. Și, da, aș vrea să precizez că foarte mulți dintre interlocutorii mei au trecut la cele veșnice, iar sfârșitul lor a fost grăbit de bătăile și chinurile îndurate, de înfometare și munci grele, de condițiile inumane în care au rezistat în închisori.
– Ai publicat, cum aminteam, cinci volume. Când şi cum vezi finalul?
– Toți cei care, sub o formă sau alta, s-au ridicat împotriva comunismului în perioada 1946-1989 pot fi considerați sfinți fără aureolă pentru că, indiferent de motivele proprii, au dorit schimbarea regimului. Voi continua cu încă un volum despre deportările etnicilor germani și sârbi, apoi despre deportările „chiaburilor” și a celor care locuiau periculos de aproape de granița cu Iugoslavia, apoi despre lumea politicienilor, militarilor și preoților închiși sau deportați. Nu știu exact când mă voi opri, sau pot răspunde cu o spusă a lui Galileo Galilei care, la întrebarea câți ani are, a răspuns: „10 sau 15, ceilalți dinainte i-am avut deja, iar de avut mai am vreo 10 sau 15”.
– Eşti jurnalist, poet şi prozator. Te-ai gândit, fie și numai pentru propria-ți mulțumire, că Sfinţi fără aureolă, proiect premiat de către Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, te va duce, ca scriitor, cel mai departe prin timp? Și acești oameni, care au făcut istorie, doar în cărțile tale vor mai fi?
– Acum, sincer să fiu, sunt și alții care au pierdut ani de zile prin arhive sau au umblat din casă în casă pentru documentare. Atât timp cât în cartea de istorie scrie doar un rând că au fost mișcări anticomuniste în Banat, cred că un asemenea volum, alături de altele scrise de alții, vor fi ceva de nișă, ceva mai greu digerabile. Da, personajele reale au acest destin, să trăiască în cărți și să fie redescoperite cândva. Nu sunt cărți de aventuri, deși sunt multe lupte, mulți morți, mulți chinuiți, dar parcă nu sunt bune decât pentru cei care se apleacă asupra fenomenului, și aceștia sunt puțini. Lumea nu prea mai citește. Nici poezie, nici istorie.
– Mă laşi să-ţi fac o sugestie?
– Cu drag, dar să fiu în stare să o și preiau…
– Ai intrat în multe case de partizani şi deportaţi, de revoluţionari, ai vorbit, în unele cazuri, cu soţiile lor, cu urmaşi. Trecând prin atâtea locuri, sunt convins că destule mărturisiri, fapte, întâmplări, nu le-ai valorificat, datorită contextului, desigur. Eu văd, asta este sugestia, acest fond o bază excelentă, acum ducându-mă în poveste, a unui posibil roman.
– Un posibil roman? E dificil. Pentru asta trebuie o altă structură. Capitolele cărților mele nu sunt foarte lungi și fiecare poate fi dezvoltat într-un roman, dar eu nu mă pot ridica de la birou până nu termin ceva. Adică pot scrie un poem, un capitol de istorie orală, dar nu pot un roman. Nici nu mi-am propus vreodată. Mă minunez și acum de volumele imense citite cândva ale lui Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Dickens, Sadoveanu ș.a.
– Spor în toate îți doresc!
– Mulțumesc! Aștept lansarea următorului tău volum. Voi fi în sală să-ți pun întrebări.
CITEŞTE ŞI: 28 de elevi din Timiș cu medii de 10 la examenele naționale, propuși pentru premii de 2.000, respectiv 5.000 de lei
