Decembrie 1989, începutul legendei. 17 decembrie

Aproape jumătate din locuitorii actuali ai României s-au născut după 1989. Pentru ei, evenimentele de acum 33 de ani nu au valoarea amintirii, ci pe cea a paginii de istorie, eventual a poveștii aflate de la alții.

E normal să se întâmple astfel, trecerea timpului își spune cuvântul cu sau fără acceptul unei generații sau a alteia.

Nu altfel au stat lucrurile cu părinții tinerilor din decembrie 1989, martori ai înfruntării invadatorului Cehoslovaciei din 1968, ori cu bunicii generației noastre, trăitori ai tragediilor care au însoțit a doua conflagrație mondială și instaurarea, la noi, a ocupației sovietice și totalitarismului bolșevic.

Întâmplări pe care noi le-am știut din cărți, din spusele altora, mai mult sau mai puțin sincere, mai mult sau mai puțin exprimate liber.

Noi, generația noastră, am avut sentimenul că, dincolo de povestea uni timp sau a altuia, părinții și bunicii noștri au făcut tot ce puteau face mai bine atunci când istoria le-a cerut să se gândească în primul rând la cei care vin. Și sperăm, acum, ca și generațiile care ne iau treptat locul să aibă același sentiment. Avem motive să sperăm, pentru că, de fapt, am fost victorioși.

Nedreptățile care le-au scos atunci din case au fost în bună măsură înlăturate, idealurile pe care le-am scandat au devenit în mare parte realități.

Da, foarte adevărat, ne-am confruntat cu noi necazuri, ne-am format noi idealuri, avem noi nemulțumiri. Dar trăim efectiv într-o altă lume.

În vecinătatea noastră au dispărut state și au apărut altele noi, s-a prăbușit un imperiu (fantoma lui lasă, vai, și în prezent urme de sânge), s-au format noi alianțe. Schimbările au pătruns până în locuințele fiecăruia: avem alte feluri de mâncare, generăm alte deșeuri (sortate sau nu), ne-am înconjurat de altă aparatură de uz casnic, comunicăm altfel la distanță, ne câștigăm existența prin profesii altfel exercitate.

Până acum 33 de ani, multe din aceste schimbări țineau de domeniul fanteziei, păreau mai îndepărtate decât călătoria spre alte sisteme solare. Cele mai multe ne fac viața mai bună, chiar dacă asta nu ne garantează starea de fericire. L

Unele sunt mai puțin bune, pe altele le evaluăm diferit, pe cont propriu, pe măsură ce le înțelegem efectele. Dar experiența noastră de viață a acumulat atâta schimbare cât n-au apucat să vadă generațiile din tot secolul anterior.

Și toate acestea se datorează faptului că, atunci, în decembrie 1989, n-am ratat întâlnirea cu istoria.

Da, pentru generațiile care vin, duminica sângeroasă de 17 decembrie din urbea de pe Bega, înfăptuirea miraculoasă a sloganului ”Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”, căderea simbolului puterii în noaptea solstițiului de iarnă, ritualul însângerat al Crăciunului din 1989 și tot ce a urmat, mineriade, schimbări de guverne, constituție nouă, reforme și tranziție, nu mai sunt însoțite de emoțiile participării, ci doar pagini de legendă.

O legendă care are o frază-cheie: Comunismul s-a născut pe Neva și a murit pe Bega. Dar legenda aceasta am creat-o noi, generația de atunci, cu jertfele de sânge care însoțesc fatalmente schimbările autentice de destin istoric.

Și nu avem de ce să înclinăm capul la judecata posterității. Posteritatea există pentru că a existat decembrie 1989, pentru că a existat Timișoara, pentru că, de la Nistru pân-la Tisa, țara a arătat lumii că suntem o națiune. Iar națiunile nu pot trăi cu adevărat decât în libertate și democrație.