– Vin vești bune pentru oamenii care slujesc scena. După atâta absență și, implicit, știutele neajunsuri, încet-încet artiștii se întorc la rostul lor. Cum v-a fost în acestă perioadă nefastă?
– Greu, ca fiecărui interpret. M-am uitat după ziua în care îmbrac costumul popular și să mă întâlnesc cu publicul. Abia aștept să merg și în Serbia, unde cânt de câțiva ani.
– Din ce-am citit, din câte-am mai aflat, aveți o foarte bună colaborare cu comunități românești din țara vecină.
– De cinci-șase ani, aproape săptămânal, ajung în sate în care trăiesc foarte mulți români. Cu o notă aparte, și sper să nu supăr pe nimeni, pentru Uzdin, o localitate cu populație majoritar românească. Acolo se vorbește o limbă română autentică, ei păstrează, mult mai bine decât în destule așezări de la noi, obiceiurile și datinele.
– Au o excelentă asociație culturală ”Tibiscus”, un știut festival anual de poezie, dar și o bună zestre sportivă, cu campioni europeni și nu numai, la tenis de masă. Cum ați ajuns la această statornică și, bănuiesc, mulțumitoare colaborare?
– Am avut norocul să-l cunosc la Festivalul doinelor pe domnul Aurel Bancu, care este implicat în Asociația Culturală ”Constantin Brâncuși”. Cu echipa dânsului am colaborat foarte bine, am fost și în Ungaria, la Viena, la un festival în Ulm, în Germania, care se ține din doi în doi ani. De-abia aștept să ne reluăm, cu aceeași bucurie, activitatea, să continuăm ce am izbutit să facem până acum.
– Cât de cât cunosc câteva comunități românești din Serbia, mai atașat sunt de Uzdin, prin prietenia cu poetul și gazetarul Vasile Barbu, și de Tormac, unde am ajuns mai des. Cum sunt primiți interpreții, vocali, instrumentișți, acolo? Știu că și ei au orchestre, unele chiar de forță, având în componență elevi de la licee de muzică și studenți de la conservator.
– Sunt foarte bucuroși când au invitați din România, apreciază colaborarea noastră, că participăm la festivalurile lor. V-am spus, țin foarte mult la obiceiuri și tradiții, pun mare preț pe costumul popular. Din tot ceea ce fac, se vede că vor să ducă mai departe ce au moștenit, începând de la limbă.
– Vreau să-mi vorbiți și despre costumul popular.
– Să spun cât îl prețuiesc, este ceva normal, aproape că ar fi lipsit de sens. Îl port cum pot eu mai bine, prin felul în care îl îmbrac, prin fiecare pas și gest mă străduiesc să-l pun, fără ostentație, în evidență. Am șaisprezece costume populare. Cele vechi, cu cât trec anii, devin și mai prețioase, le păstrez cum pot mai bine. Costumele realizate în zilele noastre, mai ”strălucitoare”, stilizate, au și ele frumusețea lor, dar nu se pot compara cu cele care au străbătut decenii. Un costum popular autentic l-am primit cadou de la un român din Valea Timocului, unde-am cântat, și am fost premiată, la un festival. Nu e singurul primit în dar.
– Sunteți din Seceani, părinții vin din Ardeal. Vă influențează, aici vorbesc de repertoriu, apartenența la cele două zone?
– Sigur, știți vorba, sângele apă nu se face, dar eu rămân din Seceani. Atașamentul față de locul unde am văzut lumea se regăsește și în cântecul meu ”Fată bănățană”.
– Adresați-vă cititorilor și, implicit, iubitorilor de folclor.
– Îi îndemn să-și păstreze dragostea pentru folclor, să aprecieze de la vers, melodie și costum, tot ce este autentic. Aceasta este zestrea pe care am moștenit-o și trebuie să o ducem, întreagă, mai departe.
