Nimeni nu știe ce va aduce, la final, prin școlile noastre, lipsite de atâtea, anul de învătământ abia început. Cadrele didactice calificate, în localitățile mai ascunse de marile orașe, și nu numai, lipsesc, clădirile nu sunt racordate le rețeaua de apă, că nu există, manualele, la unele materii, n-au ajuns…
Și, peste toate, școala noastră se confruntă cu absenteismul, cu abandonul, cu destule acte de indisciplină. Vina mereu este în altă parte, ministerul urechează familia, familia trimite pacostea în curtea școlii, școala, când nu mai are ce face, tace pe deplin. Și păgubos! La mijloc sunt prinși elevii, altfel stăpâniți de atâtea pofte și tentații, ce le vin de pe plaja vieții de fiecare zi, plajă atât de întinsă, unde te poți rătăci ușor.
În școli, de la clasele mici și până la liceanul din ultimul an, se prezintă moda. Părinții, destui, nu țin pasul, dar fac orice ca odrasla să nu fie afectată în competiția aceasta ce se dă în sălile de clasă, pe coridoare și, mai ales, în curtea școlii. Totul, când nivelul de instruire – statisticile o dovedesc – de la o generație la alta este mai scăzut.
În acestă vâltoare sunt nu prinși, ci trași, elevii care cresc în familii lipsite de posibilități. Motivele nu mai contează, un copil din clasele primare nu poate face nimic, decât să constate că este sărac. Și crește cu acest minus.
Când ajunge să conștientizeze, fără să se poată salva, sătul de viața de învins, se dedă la alte fapte! Care, uneori, prin gravitatea lor, îi dă definitiv viața peste cap.
Ce-i de făcut? De unde poate veni mâna de ajutor, încât adolescentul lipsit să nu se rătăcească? Dintr-un singur loc, de la comunitate, cu tot ce presupune ea: administrație, biserică, societăți economice, dacă într-o așezare mai mică, mai izolată, există și așa ceva.
Giarmata Vii nu-i o așezare mică, nici izolată, cu școală pe măsura cerințelor, ba în unele privințe, peste standard. Însă, cum sărăcia intră prin toate crăpăturile, și aici sunt câțiva școlari care cresc în familii cu venituri mici. Biserica ortodoxă, unde preoți sunt Ioan Mermeze și Vasile Suciu, de câțiva ani face ce poate să le fie de folos acestor elevi. Apelând, desigur, la enoriași.
După fiecare slujbă, în preajma deschiderii noului an, credincioșii sunt îndemnați să facă donații. Și așa, din puținul și mărinima multora, se adună o anume sumă de bani. Cu ei biserica le cumpără ghiozdane și ce se mai poate. În principiu, rechizite. Un fapt mărunt? Nu.
Un copil lipsit de posibilități se bucură că are un ghiozdan frumnos, pe care și l-a dorit, penarul care, fără sprijinul comunității, ar fi rămas doar o dorință. Fie și numai unul dintre acești copii, peste ani, dacă va izbuti să iasă din acest loc strâmt, în care acum se află familia lui, va întoarce gestul este un incomensurabil câștig.
Citind aceste rânduri, te întreb: ce îți mai amintești despre primul tău ghiozdan?
P.S.: Cele mai interesante mărturisiri le vom publica. Trimite povestea ta la adresa: [email protected].
