20 Decembrie 1989, gustul libertății…
După zilele în care au vorbit armele, în 20 Decembrie 1989, istoria a dat sentința: născut pe Neva, comunismul a fost condamnat la dispariție pe Bega.
În acea zi, din toate colțurile orașului cunoscut până atunci ca și Cetate a Florilor, coloane de zeci de mii de oameni s-au pus în mișcare spre instituțiile centrale nu ca să mai ceară ceva, ci ca să decreteze schimbarea.
Iar schimbarea n-a fost una a jumătăților de măsură, așa cum – să nu trecem cu vederea acest lucru – se întâmplase în celelalte țări est-europene, unde protestele de masă abia obținuseră dreptul de a avea și alte formațiuni politice în afara partidelor comuniste.
La Timișoara, în 20 Decembrie 1989, a fost aruncată la coșul de gunoi al istoriei o întreagă ideologie.
CITEȘTE ȘI: Înmatriculările de maşini noi din România au crescut cu 14% în primele 11 luni din 2023
Și efectele s-au resimțit de la Zidul Berlinului și până la Marele Zid Chinezesc, în toată acea parte de planetă cunoscută până atunci drept “lagărul socialismului real”: aici, în cele o-mie-și-una de zile care aveau să urmeze, nu doar că au fost răsturnate elitele născute din bolșevism și pe șenile, ci s-a prăbușit un imperiu, iar multe dintre națiunile asuprite și-au putut restaura independența și suveranitatea.
Desigur, nimeni dintre cei care au mărșăluit în acea zi de 20 Decembrie pe bulevardele Timișoarei nu bănuia atunci cât de profundă va fi schimbarea.
Insurecția timișorenilor nu a fost pregătită cu luni înainte (micile grupuri de conspiratori care și-au asumat mai târziu merite nu au contat la scara istoriei), revolta n-a avut un program de dinainte stabilit, interesele diverse (așa cum e normal în orice societate liberă) n-au fost prenegociate.
Însă nu aceste lucruri au pus în mișcare populația orașului atunci, ci o profundă solidaritate umană, sentimentul că nu poți sta cu brațele încrucișate atunci când nedreptatea din jurul tău atinge cota criminalității.
Și, poate, acel instinct de a nu pierde ocazia schimbării în bine, pe care românii l-au avut adesea în istorie și pe care străinii l-au numit, deopotrivă peiorativ și admirativ, “explozia mămăligii”.
Din această spontaneitate autentică, clădită pe solidaritatea umană – exemplar exprimată într-un oraș în care conviețuiesc comunități de etnii și confesiuni diferite – s-au născut revendicări simple și greu de distorsionat, care au avut ecou imediat în întreaga țară, ridicată la rândul ei peste noapte, în solidaritate cu o urbe în care se regăseau reprezentanți ai tuturor regiunilor: amintiți-vă că, în timp ce protestatarii din alte țări purtau portrete ale dizidenților lor principali, în sutele de localități românești care s-au alăturat revoltei de la o zi la alta se defila cu tablouri înfățișând Timișoara.
Și s-a mai întâmplat ceva excepțional atunci, în acel 20 Decembrie: Revoluția și-a stabilit comandamentul central nu într-o cazarmă, nu într-un palat, nu într-o casă conspirativă și nicidecum într-un sediu al puterii dictatoriale contestate, ci într-o instituție de cultură, Teatrul Național, cu fața spre o Cetate a spiritului, Catedrala Mitropolitană.
A fost modul instinctiv al timișorenilor de a arăta lumii că nu există gloanțe care să poată ucide sufletele. Iar acest lucru a dat libertății abia recâștigate un gust de neuitat.
