Despre Silvestru Ștevin se pot spune atâtea, mai ales că povestește fermecător despre întâmplările vieții. Printre amintirile sale, copilăria va rămâne mereu marcată de deportarea în Bărăgan. Apoi mai târziu, când, după peripeții, a reușit să se înscrie la liceu și apoi la facultate, din album nu pot lipsi fotografiile în care ni se înfățișează ca săritor cu prăjina.
A venit la Giroc (de loc fiind din Satchinez) în 1966, ca profesor de educație fizică, după un scurt popas profesional la Curtici. A venit și a rămas.
Ca dascăl, a îndeplinit și funcții de răspundere: director de cămin cultural și de școală. O vreme, în democrație, a fost și consilier local. Despre cei cinci ani petrecuți la Dâlga, într-unul dintre cele 18 sate noi din Bărăgan, înființate de regimul comunist pentru bănățeni și nu numai pentru ei, a scris cartea intitulată „Desculț prin propriul destin”, publicată în două ediții, dorindu-și ca și o a treia să vadă lumina tiparului.
Peste toate, însă, există o altă latură a îndeletnicirilor sale, cu care este chiar mai cunoscut, și în Giroc, dar și printre timișorenii care trec după cumpărături prin Piața 700: cea de florar. Ca să te remarci în acest domeniu, cu siguranță că, pe lângă pasiune și sudoare, mai e nevoie și de altceva, de un anume crez, acela că din parfum și frumusețe poți face bani.
Curtea și grădina casei sale sunt situate pe strada principală din Giroc, fiind aflată aproape la capătul ei. Coincidență sau nu, această stradă este denumită a Trandafirilor. De la prima impresie e clar că ele aparțin unui gospodar, iar pentru cineva obișnuit să privească lumea de pe un balcon, fie el și cu multe flori, par un mic dar veritabil paradis.
Dacă ai ieși din sat, ai ajunge la un renumit restaurant, unde liceenii preferă să-și țină banchetul maturității, acest local având alături un mic iaz pe care alunecă lebede. Dacă mergi mai departe ajungi la Pădurea Girocului.
Dacă ar fi să povestesc ce ar trebui să existe într-un paradis, atunci trebuie să spun, că ochii mi-au căzut mai întâi pe trăgace (în alte locuri bănățene i se spune trăgună), un fel de ludaie ca să păstrăm parfumul vorbirii bănățene, pe care gospodarii de altădată o întrebuințau ca să tragă răchia din vas (butoi). Era expusă pe un perete alb de var, alături de câțiva știuleți de porumb desfăcuți de ghije și câteva lujere de ceapă cu sămânță de arpagic. Astea erau cheia paradisului.
Odată intrat în el, ochii îți fug la căsuța de joacă a celor mici, apoi la stratul cu trandafiri ori la cel cu bujori. În fundul grădinii e chiar o mică pădure, în care numărăm 20 de stejari, crescuți din ghinde.
„Au fost inițial 100, dar tai doi-trei anual. Așa arată o pădure tânără, de 15 ani”, ne spune proprietarul ei.
De altfel, în grădina lui Ștevin sunt numeroși pomi fructiferi și copaci crescuți din semințele aduse de el din excursiile prin țară și străinătate. Printre aceștia, și patru cedri crescuți din conurile aduse din parcul din Geneva, oraș în care se joacă nepoții lui. Printre pomii din grădină, la loc de cinste sunt nucii de toate mărimile.
Mă întreabă: „Știți ce-i în iarba asta mare?… Sunt 50.000 de narcise!”. Profesorul are încă o jumătate de plaț, unde a pus pe margini băgrini, și acesta fiind plin cu flori. Gladiolele au fost, timp de mulți ani, preferatele lui și ale cumpărătorilor săi.
În fundul grădinii am vizitat șura, pe laturile ei fiind piesele unei căruțe care nu mai poate fi asamblată pentru că nu-i chiar completă. În șură, poți vedea diverse ustensile pentru grădinărit. Întorcându-ne în curte, vizităm alte două anexe, și ele cu obiecte necesare bunului gospodar, și camera de lucru a profesorului plină cu cărți, unde ne arată manuscrisul ediției a treia a volumului despre copilăria sa…
Apoi, ieșim pe Strada Trandafirilor, care-și pierde, ce păcat, tot mai mult parfumul rustic…
